E greu să îţi imaginezi că scriitorul american de origine afgană Khaled Hosseini e abia la cea de-a treia carte publicată. „Vânătorii de zmeie” şi „Splendida cetate a celor o mie de sori” sunt deja titluri de referinţă în literatură, şi doar un dezastru de proporţii ar fi putut să împiedice ca cea mai aşteptată carte a unuia dintre cei mai iubiţi autori să fie altfel. Dezastru care, din fericire pentru fanii săi, nu s-a petrecut sub nicio formă.

Dincolo de aspectele politice ale romanelor sale şi de misiunea pe care şi-a asumat-o, de a spune povestea afganilor în suferinţă, Hosseini este un pictor în cuvinte al relaţiilor. Cărţile sale mustesc de dragoste, dar nu de sentimentul în variaţia clasică, romanticizată a cuvântului. Astfel, „Vânătorii de zmeie” se încheagă în jurul legăturilor tată-fiu, iar „Splendida cetate a celor o mie de sori” e construită între două personaje ce devin un substitut al mamei şi fiicei. De data aceasta, în Şi munţii au ecou, descoperim relaţia frate-soră, soră-soră, frate-frate, şi nu doar o dată, ci de nenumărate ori.

Şi munţii au ecou e însă nu doar o carte a relaţiilor, ci şi a alegerilor, a modului în care acestea afectează nu doar viaţa noastră, ci a tuturor oamenilor din jur, nu doar pe moment, ci ani la rândul după. Plecând poate urechea la cei câţiva (puţini) critici care i-au reproşat că se concentrează pe personaje stereotip, pe întruchipări ale binelui şi ale răului absolut, Hosseini şi-a asumat cu „Şi munţii au ecou” cea mai ambiţioasă misiune a sa: cartea urmăreşte destinul mai multor personaje şi are mai mulţi naratori, unii dintre ei spunându-şi povestea la persoana 1, pe alţii descoperindu-i prin intermediul vocii naratorului, dar, cel mai important, cu toţii făpturi complexe, cu defecte, care nu mai trăiesc acum la graniţa clar trasată dintre bine şi rău.

Iar cele mai importante, mai aproape sufletului cititorului sunt şi primele prezentate: Abdullah şi Pari, doi fraţi de 10, respectiv 3 ani, uniţi de o legătură profundă, care îi impresionează pe toţi cei din jurul lor. Hosseini își începe romanul cu ceea ce i se potriveşte cel mai bine, cu o poveste spusă de tatăl celor doi. Încă de la primele cuvinte, cartea ne loveşte cu o ameninţare voalată, dar nu mai puţin reală, pe când Saboor, tatăl, le spune copiilor povestea unei familii atacă de un div, un monstru care cere un singur copil şi, dacă nu îl primeşte, îi ucide pe toţi ceilalţi. Bietul părinte e obligat să renunţe la cel pe care îl iubeşte cel mai tare, mezinul voios, iar anii care trec îl strivesc cu povara vinei. Când simte că nu mai poate suporta, tatăl pleacă să îşi caute copilul şi în cele din urmă dă de palatul div-ului, unde fiul său a crescut fericit, înconjurat de alţi copii şi de bunăstare, uitând cu totul de familia sa.

Părintelui i se oferă posibilitatea de a-şi lua înapoi băiatul, dar se confruntă acum cu o altă dilemă: îl va răpi dintr-un mediu familiar, unde are tot ce îi trebuie, pentru a-l duce în satul sărăcăcios, în lumea unde se va confrunta cu nevoile existenţei. În cele din urmă, renunţă şi pleacă singur, primind de la div cel mai mare dar, uitarea.
E o parabolă simplă, plină de putere, şi ea va reflecta fidel tot conţinutul cărţii. Desigur, evoluţia nu e la fel de vizibilă, însă fiecare părticică a poveştii în poveste este reluată, revine sub o altă formă, uneori mascată, pentru a fi descoperită mai târziu, alteori mai mult decât evidentă.

Aşa cum cititorul bănuieşte, scena introductivă, cu tatăl ce spune poveşti copiilor, ducându-i prin deşert spre oraşul Kabul, unde unchiul lor lucrează la o familie bogată, nu e decât un preambul pentru a ne introduce în varianta reală a poveştii cu div-ul. Pe Saboor nu îl ameninţă un monstru fictiv, ci unul real, chiar dacă lipsit de colţi şi gheare: iarna cea grea, care i-a răpit deja unul dintre copii. De comun acord cu a doua sa soţie, Parwana, (mama celor doi fraţi a murit), hotărăşte să îşi vândă fiica cea mică, pe Pari („zână”, în farsi) familiei bogate la care munceşte Nabi, fratele Parwanei. Cu o imensă durere, Abdullah şi Pari sunt despărţiţi, separare care va lăsa o rană permanent deschisă în inima băiatului.

Tocmai când te aştepţi ca Hosseini să procedeze precum în primele sale cărţi şi să ne poarte pe urmele reîntâlnirii, zbuciumate şi sfâşietoare, dar atât de necesare dintre cei doi fraţi, autorul are grijă să ne amintească că nu ne mai jucăm nici cu zmeie, nici cu sori, şi ne invită ceremonios în viaţa unui personaj ce părea cu totul lipsit de semnificaţie, mama vitregă, Parwana. Aceasta ne dezvăluie povestea sa şi a surorii gemene Masooma, a sacrificiului şi a trădării care le leagă. Plonjăm apoi în viaţa fratelui lor, Nabi, ce lucrează pentru bogatul Suleimah Wahdati şi se îndrăgosteşte de frumoasa sa soţie, seducătoarea Nila, care scrie poezii superbe, cu tentă sexuală, are viziuni progresiste, şi, mai important decât orice, suferă pentru că nu mai poate deveni mamă. Realizând că are un singur dar ce poate să i-l facă, Nabi e cel care „tocmeşte” vânzarea lui Pari, dorind să îi dea celei pe care o iubeşte ceva ce nimeni nu i-a mai putut oferi vreodată.

De aici înainte, Hosseini face slalom printre poveşti de viaţă, alternând atât perspectivele temporale, cât şi spaţiile geografice. Călătorim la Paris cu Nila şi Pari, după ce Suleiman face un atac cerebral şi este părăsit de soţia sa. Poposim apoi în America, în vieţile a doi expaţi afgani, descurcăreţul şi narcisistul Timur şi sensibilul Idris, care se întorc după căderea regimului taliban în Kabul pentru a recupera o proprietate. Facem o vizită în Grecia, în viaţa lui Markos, un chirurg plastician care a renunţat la o carieră strălucită şi s-a stabilit la Kabul într-o misiune umanitară, ajutând victimele războiului.

Hosseini ne poartă prin existenţele atâtor şi atâtor personaje, înnobilând vieţile lor aparent simple cu darul povestirii sale. Dace e o punte comună între „Vânătorii de zmeie”, „Splendida cetate a celor o mie de sori” şi „Şi munţii au ecou”, aceasta este: darul autorului de a tălmăci imagini de neuitat din cuvinte, de a da culoare locurilor, de a ne face să trăim vieţi străine şi de a popula spaţii noi de parcă am fi fost mereu acolo. Deşi diferite, personajele sale sunt unite de grijă, de dragoste, de sacrificii făcute în numele iubirii, dar între ele intervin şi trădările sângeroase, şi neînţelegerile, şi regretul.

„O poveste este precum un tren în mişcare: indiferent de locul în care urci, eşti obligat să ajungi mai devreme sau mai târziu la destinaţie”: iată o promisiune pe care Hosseini o face devreme, în primele pagini ale romanului, dar pe care şi-o ţine. Se va reîntoarce, la un moment dat, la cei doi fraţi pierduţi, deşi poate nu în modul în care ne-am fi dorit. Însă, până la posibila reîntâlnire, cartea e un puzzle, unul emoţionant, dar nu mai puţin complicat, şi să trasezi legăturile dintre personaje aparent lipsite de orice însemnătate pentru firul narativ principal va fi o adevărată plăcere.

Privită din afară, Şi munţii au ecou e mai puţin epică și coagulată decât primele titluri de Hosseini, nu e o drama de proporţii la care ne-am fi aşteptat. E mai mult o colecţie de povestiri, de fragmente de viaţă, şi aici poate interveni dezamăgirea cititorului, care a aşteptat un alt periplu emoţionant cu pecetea autorului afgan. Însă, dacă vei reuşi să treci peste această primă reţinere, vei descoperi un labirint mult mai complex, mai ambiţios, mai impresionant decât ceea ce au fost „Vânătorii de zmeie” şi „Splendida cetate a celor o mie de sori”. Un tablou al vieţii, în care talibanii şi regimurile politice nu mai sunt importante, ci ceea ce contează e familia, sunt alegerile şi dragostea. Hosseini mărturisea într-un interviu că a aşteptat mereu momentul în care va putea spune poveşti despre Afganistan fără să amintească despre componenta politică a războiului, despre invazii şi tragedii, şi acel moment a venit. Din acest punct de vedere, „Şi munţii au ecou” este capodopera sa absolută.

Tu ai citit cea de-a treia carte a lui Khaled Hosseini, „Şi munţii au ecou? Ce părere ai despre Cartea săptămânii noastre?