Să începi să enumeri premiile pe care „Toată lumina pe care nu o putem vedea” le-a primit presupune un oarecare efort: cartea este, fără urmă de îndoială, una dintre favoritele anului 2015. A fost recompensată cu Pulitzer, s-a clasat în Topul 10 al cărţilor realizat de către New York Times, a fost finalistă a National Book Award, bestseller situat timp de mai mult de 2 ani şi jumătate pe lista New York Times şi tradusă în peste 40 de ani. Simpla enumerare a celor mai importante ne sugerează că nu avem în faţa noastră o lectură obişnuită, dar se ridică „Toată lumina pe care nu o putem vedea” la înălţimea laudelor? Vom vedea în rândurile care urmează!

Romanul lui Anthony Doerr este o poveste situată pe fundalul celui de-al Doilea Război Mondial, şi, pentru ca subiectul să fie încă şi mai sfâşietor, cei doi protagonişti ai săi sunt copii cu vieţile sfărâmate de un conflict pentru care nu sunt cu nimic vinovaţi. În ecuaţie mai intră şi un diamant de o valoare inestimabilă, despre care se consideră că aduce nemurire posesorului său, în timp ce îi ucide încet toţi oamenii dragi, şi un nazist care caută cu disperare piatra, deoarece consideră că l-ar putea salva de o boală necruţătoare.

Doerr ne face mai întâi cunoştinţă cu Marie-Laure, o fetiţă de 12 ani din Paris, rămasă oarbă încă de la vârsta de 5 ani. Micuţa este salvată de la un destin de auto-compătimire de tatăl său, un lăcătuş care lucrează la Muzeul Naţional de Istorie Naturală, cu un talent uluitor pentru tehnică, care are grijă ca fata sa să se poată descurca singură construindu-i machete care redau Parisul la scară miniaturală, pentru a nu se pierde niciodată pe străzi, şi învăţând-o să se bazeze constant pe inteligenţa şi spiritul său practic. Atunci când naziştii atacă şi cuceresc Franţa, Marie-Laure şi tatăl său fug din Paris şi se refugiază în Saint-Malo, la un unchi solitar, izolat, considerat nebun, Etienne, în grija căruia fata rămâne după ce tatăl său este arestat. Ceea ce Marie-Laure nu ştie e că părintele său nu a plecat singur din Paris, ci cu un diamant de valoare inestimabilă, pe care directorii muzeului au considerat că e necesar să îl trimită cât mai departe din calea francezilor. Iar Marea de Flăcări nu e doar cea mai valoroasă piatră preţioasă din lume, dar şi purtător al blestemului despre care v-am vorbit mai sus.

„Ne-ar fi fost imposibil să accedem la putere sau să ne folosim de ea aşa cum am făcut-o dacă n-ar fi existat radioul”, spunea Joseph Goebbels. De la această premisă porneşte Doerr atunci când îşi construieşte cel de-al doilea erou, pe Werner. Băiatul e orfan într-o Germanie care zvâcneşte de putere, tinereţe şi ură. Cu părul alb ca zăpada şi ochii albaştri ca cerul, Werner întruchipează ce are rasa ariană mai pur. E însă mărunţel, aproape lipsit de impulsuri violente şi posesor al unei inteligenţe sclipitoare şi al unei înclinaţii spre tehnică şi inginerie fabuloase, construind de unul singur un radio pentru el şi sora sa. „Ai fi putut fi mare”, spune un alt personaj emblemă al romanului, uriaşul Volkheimer, afirmaţie care accentuează şi mai tare destinul funest al genialului orfan. Deoarece maşinăria de război nazistă se porneşte, inteligenţa lui Werner este observată de un oficial al regimului, iar acesta este trimis curând la Institutul Naţional Politic de Educaţie de la Schulpforta, un loc sinistru, şi mai târziu pe front, pentru a decima Rezistenţa împotriva germanilor din diverse părţi ale lumii.

Cu o asemenea încărcătură, naraţiunea lui Doerr se porneşte greu, aproape molcom, bazându-se pe capitole aproape succinte, de câteva pagini, pe care le devorezi mai mult decât le citeşti. Capitolele au titluri pe care le uiţi imediat, atât eşti de captivat de poveste, deşi autorul ocoleşte cu grijă excesele de tot felul, senzaţionalul, lacrimogenul. Ceea ce diferenţiază însă „Toată lumina pe care nu o putem vedea”  de orice altă carte de război este frumuseţea cu care e scrisă. Autorul e un maestru al limbajului, îmbinând, dezbinând şi reînnodând cuvintele în forme artistice: limbajul e atât de puternic încât miroase a aer plin de mare şi sare, ca în Saint-Malo, îţi ia ochii şi îţi dăruieşte cel mai fin auz, ca în cazul micuţei oarbe Marie-Laure, îţi explodează pe cerul gurii precum răsăritul de soare dintr-o conservă cu piersici aurii. Doerr nu doar povesteşte, ci îşi pictează pe alocuri cartea, cu atâta talent, încât nu e de mirare că a împuşcat atâtea premii.

Un alt aspect care fascinează la „Toată lumina pe care nu o putem vedea” este întrepătrunderea de stiluri. Site-ul gigant Goodreads i-a oferit în 2014 premiul pentru cea mai bună ficţiune istorică, dar cartea e mult mai mult decât redarea unor evenimente tulburătoare din al Doilea Război Mondial. E în egală măsură o poveste inedită de dragoste, precum e un thriller cu pas molcom, cu o porţie de mister care aminteşte de „Indiana Jones şi Căutătorii Arcei pierdute”. E o naraţiune fantasy, în care ajungem să credem, împotriva tuturor, în blestemul pe care îl aduce un diamant albastru cu inima sângerie. Dar până şi această din urmă caracterizare este contrazisă de pasajele întregi în care Doerr îşi lasă personajele să vorbească despre inginerie, ştiinţă şi tehnică, cu atâta pasiune, încât te molipsesc şi pe tine.

„Toată lumina pe care nu o putem vedea”, titlul pe care nu îl poţi trece cu vederea nici dacă nu ştii de pleiada de premii care recomandă cartea, se referă la o informaţie pe care Werner o aude la radio, legată de capacitatea creierului uman de a produce lumină în întuneric. La nivel metaforic, titlul redă însă crâmpeiele de bunătate, poveştile rămase nespuse, pildele de omenie dintr-unul dintre cele mai traumatizante, mai sângeroase şi mai brutale episoade pe care umanitatea le-a cunoscut. Lumină în întuneric, cu alte cuvinte.

Desigur, ca orice carte comparată cu o capodoperă, nici „Toată lumina pe care nu o putem vedea” nu e lipsită de minusuri. Frumuseţea stilului lui Doerr încântă sufletul, dar la un moment dat abundenţa detaliilor distrage atenţia de la acţiune, iar lirismul ucide suspansul. Autorul se fereşte de lacrimogen şi o face cu măiestrie, ocolind capcana melodramaticului, dar uneori naraţiunii îi lipseşte tocmai senzaţionalul, lovitura de teatru care să te lase fără răsuflare.

Cu toate acestea, „Toată lumina pe care nu o putem vedea”  rămâne o carte care nu are cum să nu te zguduie. E imposibil să conteşti talentul lui Doerr, iar urmele peniţei sale îţi vor rămâne multă vreme întipărite pe suflet. Mai ales în perioada copilăriei, personajele sunt autentice şi atât de delicioase, iar fineţea cu care sunt descrise face ca identificarea cu ele să fie extrem de uşoară: te vei simţi orb precum Marie-Laure şi prins în capcana unei maşinării a războiului pe care nu o înţelegi şi cu care nu eşti de acord, precum Werner.

Doerr mai iese victorios dintr-un punct de vedere: ştie că nu e cazul să ţină partea nimănui. Desigur, este limpede că „Toată lumina pe care nu o putem vedea”  condamnă atrocităţile nazismului, dar prin prezenţa lui Werner, autorul dă o şansă şi germanilor de a-şi spune partea de poveste, iar francezii au şi ei parte de „uscăciunile” lor. Mai importantă decât demonizarea, decât concursul de „aruncare a vinei” e umanitatea,  iar acest atu indiscutabil ridică într-adevăr cartea la acelaşi rang cu marile capodopere ale literaturii.

Tu ce părere ai despre Cartea săptămânii noastre? Ai citit „Toată lumina pe care nu o putem vedea”? Abia aşteptăm să aflăm dacă ţi-a plăcut la fel de mult ca nouă!