Ne-am obișnuit să lăudăm cărțile care au fost recompensate cu Premiu Pulitzer sau Nobel, dar ce putem afirma despre o operă omagiată de Amazon cu titlul de „cea mai bună carte a anului”? Într-o lume în care online-ul are o importanță din ce în ce mai mare, putem conferi distincției date de un gigant al său o valoare la fel de mare precum cea atribuită criticilor literari?

Nu vrem să intrăm într-o polemică fără de sfârșit despre literatură și mediul virtual, ci doar să ne exprimăm recunoștința pentru decizia luată de Amazon de a numi o semi-necunoscută aflată la romanul de debut drept autoarea celei mai bune cărți a anului. Altfel, poate că nu ai fi descoperit niciodată ce bijuterie se află între paginile Tot ce nu ți-am spus de Celeste Ng și noi am fi ratat prilejul de a-ți prezenta o Carte a săptămânii care ne-a impresionat profund.

Familia lui Celeste Ng s-a mutat din Hong Kong în Statele Unite la sfârșitul anilor 60. Tatăl său a fost un reputat fizician care a lucrat pentru NASA, iar mama o chimistă ce a ocupat catedra de profesoară la Cleveland State University. Celeste a urmat pașii academici ai părinților, studiind la Harvard și la University of Michigan.

Am început cu aceste sumare detalii de biografie pentru a dovedi că Celeste Ng e singura care ar fi putut să scrie cu autenticitate o carte atât de complexă precumTot ce nu ți-am spus. Departe de a afirma că romanul include elemente autobiografice, nu poți contesta legătura dintre ficțiune și realitate: protagoniștii lui Ng fac parte dintr-o familie mixtă, chinezo-americană, în care tatăl, James Lee, e copilul născut în America al unor imigranți chinezi, mama, Marilyn, e yankee get-bedget, în timp ce copiii, deși aflați la a doua generație născută pe teritoriul SUA, tot sunt priviți cu reticență și tratați, în mare parte, precum niște outsider.

Similitudinile nu se opresc aici: așa cum familia autoarei s-a mutat în anii 60 în America, și James și Marilyn se căsătoresc în aceeaşi perioadă. Cei doi se cunosc la Harvard, acolo unde el are un curs despre rolul cowboy-ului american în istorie, în încercarea disperată de a se integra, iar ea e o studentă ce își dorește să devină medic, cu dorința la fel de intensă de a fi altfel. Fiecare găsește în celălalt un răspuns la propriile așteptări și speranțe, iar profunzimea sentimentelor care îi leagă va fermeca cititorii însetați după un strop de romantism.

Dar Celeste Ng nu a dorit să scrie povestea vieții sale sau biografia căsniciei părinților, ci un roman unic, așa cum nu s-a mai văzut în literatura americană. Tot ce nu ți-am spus începe într-un mod cu totul neașteptat, dacă privești din punctul de vedere al elementelor menționate mai sus. Prima sa frază: „Lydia e moartă”, anticipează conflictul care va pune pe jar familia Lee, respectiv dispariția fiicei mult-iubite a cuplului prezentat mai sus. Lydia e cea mai „albă” dintre cei trei copii, are ochii albaștri ai mamei și părul negru, strălucitor al tatălui, e considerată cea mai deșteaptă și mai frumoasă din familie și adorată de către părinți precum o bijuterie de mare preț.

Tot ce nu ți-am spus nu e un thriller cu crime sângeroase și fete dispărute așa cum nu e (doar) un roman despre o familie de imigranți chinezi. Cartea nu ne amețește în ițele încâlcite ale dispariției Lydiei, pentru că numai după câteva pagini aflăm că fata e găsită moartă într-un lac din apropiere. Dilema care răsare acum e următoarea: a fost Lydia ucisă cu brutalitate sau s-a sinucis? Părinții sunt convinși că o fată-model, inteligentă, serioasă, responsabilă și populară nu ar fi putut să recurgă la un asemenea gest. Fratele său Nath e de părere că apropierea de „bad boy”-ul orășelului, Jack, nu i-a priit frumoasei sale surori, în timp ce cea mai tânără membră a familiei, Hannah, neglijată și izolată, a observat ceva ce nimeni nu a mai văzut.

Iar detaliile care încep să ni se reveleze despre viața Lydiei fac ca întrebările de mai sus să devină și mai complicate. Fata nu a fost niciodată populară, iar notele ei începeau să scadă dramatic. Relația cu Jack e mult mai complexă decât pare la prima vedere și nimeni nu o ascultă pe Hannah, pentru ca toate frânturile să se poată închega într-o poveste, așa cum își dorește mai presus de orice mama disperată.

Dar cititorul are o poziție privilegiată: autoarea începe să jongleze cu perspectivele temporale, conducându-ne în anii 60, pe când James și Marilyn se îndrăgostiseră, peste ceva timp, când Marilyn dispare și ea, lăsându-și cei doi copii în grija tatălui disperat, și apoi cu câteva luni înaintea morții Lydiei. Perspectivele naratoriale se schimbă și ele, de la cei doi soți la însingurata Lydia, la revoltatul Nath și la timida Hannah. Împreună, acestea formează tabloul psihopatologiei unei familii, radiografia intimă a sentimentelor și a legăturilor care îi unesc și îi dezbină, realizate cu o asemenea finețe, încât ne e greu să credem că Celeste Ng se află la primul ei roman.

În acest cadru, caracterul nociv al așteptărilor exagerate ale părinților de la copii și proiectarea nedreaptă a viselor lor asupra urmașilor au un loc special. Marilyn și-a dorit mai mult ca orice să devină medic, a fost o tânără curajoasă, strălucită și voluntară, fugind de o mamă casnică pentru a se împlini din punct de vedere profesional, dar a trebuit să renunțe la planurile ei în momentul în care a devenit soție și la rândul ei mamă. De partea cealaltă, James a fost mereu marcat de imposibilitatea de a se integra. Identificând amândoi în Lydia copilul preferat, mama a încercat să îi insufle dragostea pentru ştiinţe, împovărând-o cu proiecte școlare, iar tatăl a dorit să o transforme în simbolul fetei americane populare, frumoase și lipsite de griji. Opunându-se reciproc, cele două năzuințe au sfârșit prin a deveni o presiune uriașă pe umerii firavi ai fetei.

Tema rasismului e și ea prezentă, dar îndulcită oarecum de acest accent pus pe personalități, pe psihologie. Ng expune în mod genial toate fațetele rasismului; e de la sine înțeles că vom avea parte de fragmente în care chinezii sunt arătați cu degetul, dar și reciproca e valabilă. Nath consideră că Jack, băiatul rău din vecini, poate fi vinovat de dispariția surorii sale doar pentru că e alb, pentru că e altfel decât el? Sunt întrebări pe care cititorul nu poate să nu și le adreseze.

Dar punctul la care „Tot ce nu ți-am spus” excelează este caracterizarea personajelor. Cu finețe și talent, Ng creionează protagoniști credibili, nuanțați, „rotunzi”, ale căror motivații le înțelegi pe parcurs, cu care ajungi să empatizezi în ciuda diferențelor de mentalitate. Poți să te enervezi pe ei, poți să îi judeci, dar nu le vei pune niciodată la îndoială acțiunile, nu îi poți acuza de falsitate nici măcar în cele mai dramatice momente.

Chiar dacă nu are parte de răsturnările de situație specifice cărților cu dispariții și mistere, „Tot ce nu ți-am spus” e un roman de debut uluitor: intim, profund, cu emoții grele, pe care îl vei termina mai repede decât ți-ai fi propus. O carte de citit nu doar pentru că Amazon ne-a spus astfel.

Tu ai citit Cartea săptămânii, „Tot ce nu ți-am spus de Celeste Ng? Dacă da, ce părere ai despre ea? Se numără printre favoritele tale?