Cine a citit măcar un roman semnat de Jonathan Safran Foer știe deja la ce să se aștepte de la acest autor: începând cu titlurile cărților sale, continuând cu stilul, formula narativă, personajele și umorul său, autorul american reușește să-și surprindă de fiecare dată cititorii. Așadar, de fiecare dată când deschidem o carte a lui Foer ne așteptăm la ce poate fi mai neașteptat.

Totul este iluminat este volumul cu care autorul american a debutat în forță. Cartea sa a devenit imediat bestseller „New York Times”, a fost premiat cu „Guardian First Book Prize”, „National Jewish Book Award” și „New York Public Library Young Lions Prize”. La trei ani de la lansare, romanul a fost și ecranizat, în regia lui Liev Schreiber, cu Elijah Wood în rolul principal.

Cartea a fost apreciată și de cititori și de critici în primul rând pentru formula ei narativă, care împletește cu abilitate două planuri narative de puternică inspirație autobiografică. La fel ca personajul cărții sale, Foer a călătorit în Ucraina pentru a da de urma Augustinei, femeia care i-a salvat bunicul pe timpul nazismului. Înarmat cu o fotografie îngălbenită de vreme, Foer și-a dorit să ajungă la Trachimbrod, locul de baștină al familiei sale, pentru a explora istorii de viață cu proiecții mitice. Odată ajuns acolo, nu a găsit însă nimic, iar influențele autobiografice în roman se opresc aici. Din acest punct mai departe intervine imaginația scriitorului – pe atunci foarte tânăr; avea doar 24 de ani când a publicat „Totul este iluminat”.

Protagonistul romanului se numește tot Jonathan Safran Foer. Alături de Alex Perciov, translatorul său ucrainean, de bunicul acestuia, un bătrân morocănos, care pretinde că este orb (deși el este șoferul grupului) și de o cățea cu toane stranii și un nume pe măsură – Sammy Davis Junior Junior – cei trei pornesc spre Trachimbrod. Poveștile din micul ștetl, locul unde au trăit străbunii lui Foer, ne poartă în trecut, la sfârșitul secolului al 18-lea. Atmosfera și stilul în care sunt descrise poveștile de viață din această perioadă ne duc cu gândul la realismul magic al scriitorilor sud-americani. Personajele care locuiesc în shtetl sunt pitorești și colorate, trec prin întâmplări de viață care se intersectează nu numai o dată cu fabulosul. Întâlnim personaje cu un magnetism aparte, al căror mister și magie își lasă amprenta pentru totdeauna asupra orașului Trachimbrod (prima conexiune pe care probabil o vor face mulți cititori va fi cu Macondo, centrul lumii din „Un veac de singurătate” de Gabriel Garcia Marquez, deși cele două sunt asemanatoare doar prin caracterul atât de special al locurilor și prin aura lor mitică). Un astfel de personaj este Brod, „copilul adus de ape”, fata care este prezentă în visurile tuturor bărbaților și coșmarurile tuturor femeilor din shtetl. Stră-stră-stră-străbunica lui Foer, Brod, este și cea care a descoperit cele „613 tristeți, fiecare dintre ele absolut unică. (…) Tristețea Oglinzii. Tristețea Păsărilor Domesticite. Tristețea de a Fi Trist în Fața Părintelui Tău. Tristețea Umorului. Tristețea Iubirii fără Eliberare”.

Un alt personaj memorabil este Alex, translatorul, tânărul îndrăgostit de cultura pop americană, cel care vorbește o limbă engleză cu structuri gramaticale atât de pe lângă normă încât efectul este unul umoristic. Iată cum se prezintă Alex cititorilor în capitolul „Uvertură la începutul unei foarte rigide călătorii”: „Cât despre mine, eu am fost odrăslit în 1977, în același an cu eroul acestei istorisiri. În realitate, viața mea a fost până acum una foarte oarecare. Cum ziceam și mai înainte, fac multe chestii bune, cu mine însumi și cu alții, dar ele sunt fapte obișnuite. Mă dau în vânt după filmele americane. Mă dau în vânt după negri, mai ales după Michael Jackson. Mă dau în vânt să răspândesc foarte mult bănet la cluburi de noapte din Odessa. (…) Multe fete vor relații carnale cu mine în multe aranjamente bune (…). Dacă vreți să știți de ce atât de multe fete vor să fie cu mine, păi asta e din cauză că sunt o persoană foarte prima-a-ntâi cu care vrei să fii. Sunt un tip casnic și totodată teribil de distractiv, adică două chestii cuceritoare.”

Este uimitor nu numai modul cum Foer împletește cele două planuri temporale, ci și cele două stiluri narative atât de distincte, fără ca romanul să-și piardă din unitate. Umorul irezistibil al scriitorului are rol de liant în narațiune, deși sunt și fragmente în care, vorba lui Brod, simțim „Tristețea Umorului”.

Dacă ne dorim un roman atipic, plin de îndrăzneală de la formula narativă și poveste, până la modul în care sunt concepute personajele putem să ne îndreptăm fără ezitare spre Totul este iluminat. Oricum, titlurile romanelor lui Foer sunt atât de inspirat alese încât trezesc automat curiozitatea cititorului (să ne amintim și de „Extrem de tare și incredibil de aproape”). Și putem sta fără grijă că nici conținutul nu ne va dezamăgi.

Voi ați citit ceva de Jonathan Safran Foer? Ce vă place la stilul său?