Cel mai recent roman al lui Haruki Murakami a fost, fără îndoială, una dintre cele mai așteptate cărți ale acestui an. Fanii scriitorului aflat anul trecut pe lista scurtă a Premiului Nobel pentru Literatură sunt la fel de numeroși în România, ca în multe alte zone ale globului. „Cât de dor îmi era de Murakami!” – a fost, cel puțin în jurul nostru, prima reacție a celor care au citit Uciderea comandorului. O idee își face apariția, primul volum al unui roman-fluviu la care așteptăm cu nerăbdare și continuarea.

Înțelegem perfect ce vor să spună cei care afirmă că le-a fost dor de Murakami. Universul construit fără cusur de scriitorul japonez în romanele și nuvele sale are repere stilistice particulare. Realismul magic este declinat într-un mod propriu de autor, notațiile amănunțite ale unui cotidian aproape banal se conjugă cu elemente fantastice, ce proiectează povestea într-o zonă plină de mister. La Murakami, nimic nu este ceea ce pare. Dincolo de sensurile mai mult sau mai puțin evidente ale narațiunilor sale se ascund mereu altele și depinde doar de noi, cititorii, cât de departe mergem să le descoperim.

Uciderea comandorului. O idee își face apariția, cel mai recent roman scris de Murakami, nu face excepție de la această „rețetă” stilistică. Îl regăsim pe Murakami, al cărui stil îl iubim atât de mult și totuși suntem încântați că a reușit să ne surprindă încă o dată. Scriitorul japonez a mărturisit într-un interviu acordat „Asia News” că a vrut să construiască în cel mai recent roman o „poveste multistratificată și profundă”. Și, din cât deducem după lectura primului volum, se pare că a și reușit.

Un pictor de 36 de ani al cărui nume nu ne este dezvăluit este protagonistul romanului narat la persoana I. Trecut printr-un divorț neașteptat, după ce își petrece mai bine de o lună rătăcind prin orașe și sate ale Japoniei, pictorul își găsește refugiul într-o locuință izolată din munți, pusă la dispoziție de Masahiko Amada, un fost coleg de la Universitatea de Arte. Masahiko îi propune prietenului său să ocupe locuința în care a stat tatăl său, Tomohiko Amada, devenit celebru pentru picturile sale în stilul tradițional japonez nihonga. Pictorul acceptă, pentru că are nevoie de izolare să-și pună gândurile în ordine. În cei șase ani cât a fost căsătorit, s-a întreținut și chiar și-a făcut un renume ca pictor de portrete, o alegere facilă, dar care nu este în acord cu aspirațiile sale. Iar faptul că soția îi cere divorțul, fără ca vreun eveniment deosebit să preceadă acest anunț, îl aduce pe pictor în pragul unei etape încheiate din viața sa. Rămâne bineînțeles întrebarea „încotro?”. Un singur lucru îi este clar pictorului: nu va mai face niciodată portrete la comandă.

Zilele scurse în casa din vârf de munte sunt de-o monotonie tihnită, care îndeamnă la meditație. Bărbatul își petrece timpul citind, ascultând muzică clasică, ciripitul păsărilor sau țârâitul insectelor, explorând împrejurimile, gătind sau meditând cu un pahar cu whisky în mână. Cu toată această atmosferă care îmbie la creație, nu poate totuși să picteze. Aceasta până într-o zi când vecinul din casa opulentă de peste deal, Menshiki, îi comandă un portret contra unei sume exorbitante. Însă nu partea financiară îl va determina pe pictor să accepte în cele din urmă, ci cu totul altceva.

Murakami urmărește și descrie în detaliu toate etapele creației – de la modul în care artistul observă realitatea, o înglobează, se pune în acord cu ea și o transfigurează și până în momentul când opera a căpătat deja o viață a ei și nu mai aparține nici măcar creatorului. Tabloul pentru Menshiki devine pentru pictor oportunitatea de a descoperi un nou mod de a picta portrete, unul mai exact, dar nu în sensul fidelității fizice față de model, ci pătrunzând în esența ființei lui.

Un tablou straniu pictat de Tomohiko Amada și ascuns în podul casei, „Uciderea comandorului”, îl determină să cerceteze în detaliu viața celebrului pictor, aflat în acel moment într-un centrul de îngrijire, cu memoria încețoșată. Tomohiko Amada, a cărui prezență devine din ce în ce mai puternică pe măsură ce narațiunea avansează, este un personaj plin de mister. În tinerețe a pictat în stil occidental, a studiat chiar și la Viena, însă un eveniment petrecut acolo și ascuns cu grijă i-a schimbat radical viața. Tabloul „Uciderea comandorului” este singura mărturie a acelui episod, posibil sângeros, petrecut în Viena aflată sub ocupație nazistă – desigur, dacă cineva poate descifra mesajul criptat pe care-l conține tabloul.  O Idee materializată sub o formă stranie îl face pe pictor să plonjeze într-o existență aflată la limita cu visul sau fantasticul. Însă, dacă până la urmă doar aceasta este „logica” firească a unei vieți aflate sub semnul creativității?

Există nenumărate referințe culturale în roman – de la literatură și pictură, până la muzica clasică pe care o ascultă frecvent eroii narațiunii. Chiar Murakami a explicat faptul că „Uciderea comandorului” este un omagiu adus „Marelui Gatsby”.

În afară de artă, creație și referințe la cel de-al doilea război mondial, o temă proeminentă a romanului este și criza identitară. Protagonistul cărții pictează portrete care surprind esența sufletului modelelor – de care, uneori, nici ei nu sunt conștienți.

Sugestii la coborârea în Infern, apanajul celor inițiați în literatura antichității și a Evului Mediu, există și în romanul lui Murakami. Doar că, în interpretarea sa, varianta modernă a Infernului poate fi subconștientul – populat sau nu de monștri – însă cu siguranță prilej de revelație pentru cei care au reușit să facă cât de cât lumină în acele străfunduri ale psihicului.

Așteptăm cu interes cel de-al doilea volum al romanului, pe care Murakami mărturisește că l-a rescris de opt ori.

Voi ați citit Uciderea comandorului? Cum vi s-a părut?