La distanță de exact un an, fanii lui Haruki Murakami se pot bucura din toată inima. După ce am așteptat cu „gura căscată” și oarecum frustrați câteva sute de zile, cel de-al doilea volum din „Uciderea comandorului”, „Metafora se schimbă” a apărut în librării. Știm multe persoane care au luat la recitit primul volum, ca să intre mai bine în atmosfera cărții. Nu-i o idee rea – asta dacă nerăbdarea vă permite.

Putem spune, după lectura romanului, că așteptarea ne-a fost răsplătită din plin. „Uciderea comandorului. Metafora se schimbă” este una dintre cele mai bune cărți ale lui Murakami. Ne amintim, din primul volum, de pictorul găzduit într-o casă izolată din munți de prietenul său, Masahiko Amada. Izolarea are loc după ce pictorul s-a separat de soția sa, care avea o relație cu un alt bărbat. Casa din munți, odată locuită de Tomohiko Amada, faimosul pictor în stil tradițional nihonga, este încă plină de prezența fostului proprietar, acum un bătrân de 90 de ani, aflat într-un centru de îngrijire.

În primul volum, „cercul a fost deschis” prin descoperirea în podul casei a tabloului „Uciderea comandorului”, pictat de Tomohiko Amada și inspirat de „Don Giovanni” a lui Mozart. După ce pictorul descoperă lângă un vechi templu din pădure o groapă din care se auzea noaptea un clinchet de clopoțel, eliberează de acolo o idee, materializată sub forma Comandorului.

În cel de-al doilea volum, „cercul trebuie închis”, drept pentru care eroii lui Murakami vor trece printr-o serie de întâmplări stranii, în lumea reală, dar și într-una supranaturală, pentru că cele două interferează întotdeauna.

Gestul pictorului de a-l elibera pe Comandor este ca o pietrică aruncată într-un lac, care stârnește un tsunami la capătul celălalt al apei. Viața pictorului, a soției sale Yuzu, a lui Marie Akikawa, Tomohiko Amada și Menshiki vor intra într-o spirală de întâmplări neobișnuite, ca în miezul unei tornade. Unii, cei care cred, vor înțelege ce se întâmplă, alții, nici nu vor bănui.

Pe când era tânăr și se afla la Viena, Tomohiko Amada a avut un ideal, un vis (acesta este și punctul de tangență cu „Marele Gatsby” al lui Fitzgerald). Toți prietenii săi de atunci, chiar și iubita lui au murit în chinuri groaznice, torturați de naziști. Din rațiuni politice, Tomohiko Amada a fost singurul care a scăpat, iar secretul celor întâmplate la Viena le-a transpus în pictura „Uciderea comandorului”. Pictorul și Marie sunt singurele persoane care au văzut tabloul, însă misterul a rămas nedezlegat. Iar Tomohiko Amada, în deplină senescență, fără memorie sau capacitatea de a comunica, este captiv în propriul trup, care devine o altă metaforă a gropii din pădure.

În viziunea lui Murakami, arta are capacitatea de a surprinde esența unei realități care scapă în general, percepției umane. Puțini sunt cei care o pot sesiza. Între toate picturile realizate de protagonistul romanului în casa ascunsă în munți există un flux de energie și o continuitate, chiar dacă sunt atât de diferite ca temă: Portretul lui Marie, Bărbatul cu Subaru Forester alb și Gaura din pădure. Ele reprezintă piesele unui puzzle pe care pictorul trebuie să-l rezolve, pentru ca el, Marie și Tomohiko Amada să poată merge mai departe, să treacă un prag, fie că este vorba despre o adolescență firească, despre un vis împlinit sau de vindecarea unei traume.

Așa cum ne-a obișnuit scriitorul japonez, eroul său pendulează constant între lumea reală și una a metaforelor, în care corelațiile fac legea. Există pasaje secrete care fac legătura între lumi, dar pe care nu oricine le poate vedea. Lumea metaforelor, pe care pictorul nu are de ales și trebuie să o străbată, este lipsită de miros, timpul este suspendat, este un spațiu în care lumina este veșnic în crepuscul, iar o ceață densă, albicioasă învăluie totul.

Murakami spune că romanul „Uciderea comandorului” este un omagiu adus „Marelui Gatsby”. De fapt, scriitorul japonez a construit narațiunea stratificat, așa încât există niveluri multiple de interpretare – ca și când am coborî într-o lume a metaforelor.

Referințele mitologice sunt numeroase. În lumea metaforelor există un râu asemănător cu Lethe, râul uitării din mitologia greacă. Acesta are pentru pictor, care va bea apă din el, proprietăți vindecătoare. Un luntraș similar lui Charon, cel care transportă sufletele din lumea aceasta în cealaltă, regăsim și în „Uciderea comandorului”.

Această lume subterană poate fi cu ușurință o metaforă a subconștientului uman. Călătoria în interior este adesea la fel de primejdioasă ca cea într-un teritoriu „alb” de pe hartă, într-o lumea virgină. Dar, din fericire, pe acest drum, există întotdeauna și călăuze, care știu drumul înapoi către lumea în care trăim.

Protagonistul lui Murakami din acest roman are o personalitate și o structură psihologică aparte, pentru că el are „puterea de a crede. Eu credeam sincer și deschis că, oricât de întunecos și strâmt ar fi locul în care aș ajunge, oricât de sălbatică ar fi pustietatea în care m-aș găsi, o să existe ceva care să mă călăuzească. Asta mă învățaseră experiențele neobișnuite prin care trecusem pe când locuiam în casa din vârful muntelui de la periferia orașului Odawara”.

Ne-am dori foarte mult să vă dezvăluim mai mult, dar v-am strica bucuria lecturii. Ne-ar face plăcere să discutăm despre roman după ce-l parcurgeți.

Voi ați citit  „Uciderea comandorului. Metafora se schimbă”? E pe lista voastră de lectură?