Dacă ați crezut cumva că marele roman gotic a murit odată cu secolul al XIX-lea, „Umbra vântului” o să vă facă să vă răzgândiți. Un roman de primă mână, plin de capcane, de intrigi care se desfac unele din altele”: așa sunau cuvintele cu care Stephen King gratula Cartea săptămânii noastre. Iar dacă maestrul american al horrorului nu se pricepe la întuneric, atunci cine o mai face?

Umbra vântului” e al doilea roman din seria „Cimitirul cărților pierdute”, cel puțin din punct de vedere al cronologiei evenimentelor narate. E publicat însă primul, în 2001, Carlos Ruiz Zafon urmându-l cu un prequel, în 2008, „Jocul îngerului”, și cu încă două cărți, „Prizonierul cerului” (2011) și „Labirintul spiritelor” (2017). Romanul pe care îl elogiem azi a fost un bestseller, estimându-se  că a vândut circa 15 milioane de copii, ceea ce îl transformă într-una dintre cele mai bine vândute cărți la nivel mondial. Nu e deloc o realizare pe care să o ignori, nu atunci când e vorba despre o operă cu substrat gotic, al cărei autor e comparat cu nume mari precum Umberto Eco, Cervantes, Garcia Marquez sau Alexandre Dumas.

Umbra vântului” e construită sub forma unei povești în poveste sau, într-o analogie care ne place mai tare, a unei cărți în carte. Evenimentele din incipit se desfășoară în Barcelona lui 1945, o societate cotropită de întunericul postbelic al regimului lui Franco, în care Daniel Sempere e un băiat de 10 ani dus de tatăl său în Cimitirul cărților pierdute. De aici începe magia, filtrată în doze îndulcite cu dragoste și amărâte apoi de fantasme, de crime, de nebunie și de violență, într-un mix gotic irezistibil.

Fiu al unui librar, Daniel are acces într-o lume de poveste: Cimitirul cărților pierdute, acolo unde suflete miloase de cititori duc cărțile preferate, amenințate cu uitarea sau cu dispariția, pentru a fi apoi redescoperite. Copilul primește permisiunea de a-și alege un titlu pe care să îl adăpostească și să îl apere de la uitare. Lăsându-se ghidat de intuiție printre culoarele întunecate protejate de îngeri și de monștri, Daniel nu alege, ci este ales de „Umbra vântului”, roman al neştiutului Carax, pe care odată ajuns acasă îl devorează, vrăjit de povestea bărbatului care nu își cunoscuse tatăl adevărat și pleacă în căutarea sa.

Habar nu are Daniel că jurământul pe care l-a făcut, de a proteja cartea, nu e deloc unul onorific, ci va cere din partea sa un curaj și o loialitate cât se poate de palpabile. Căutând să afle mai multe detalii despre autorul ale cărui cărți vrea să le citească cu orice preț, Daniel află că un necunoscut sângeros caută și arde cu asiduitate toate titlurile acestuia și că exemplarul pe care el îl deține e probabil singurul rămas „teafăr și nevătămat”.

În încercarea sa de descoperi tot ce se poate despre autorul Julian Carax, Daniel ajunge la un pasionat de cărți putred de bogat, Barcelo, a cărui nepoată, superba Clara, a citit una dintre primele opere ale lui Carax. Carla e fermecătoare și oarbă, dar jonglează ca un artist dibace cu sentimentele adolescentului Daniel, iar obsesia băiatului pentru ea va dura până ce acesta devine un tânăr de 16 ani. Idilica și platonica relație ia final atunci când Daniel e interpelat de un străin periculos cu fața arsă și mirosind a hârtie încinsă, ce se autoproclamă Lain Coubert (numele Diavolului în cărțile lui Carax) și care face tot posibilul să descopere și să distrugă și ultima ediție a „Umbrei vântului”.

Realizând că singura șansă de a rămâne în viață și de a-și proteja familia de misteriosul adept al unei practici demne de „Fahrenheit 451” e să afle cât mai multe detalii despre Carax, Daniel ajunge să se piardă în labirintul fascinantei vieți a scriitorului, în centrul căreia gravitează aproape grațios o iubire imposibilă, secrete grotești, crime sângeroase și, firește, umbra măreață a literaturii.

Umbra vântului” e construită sub forma unui thriller cu accente de supranatural, ale cărui ițe se împletesc cu magie în decorul a două povești: cea a lui Daniel, din societatea spaniolă postbelică, și cea a lui Julian Carax, din perioada interbelică. Cele două au similarități poetic trasate, Daniel realizând că destinul său pare, la un moment dat, să îl imite pe cel al scriitorului de care e obsedat, amenințându-l poate cu aceeași fatalitate, a unei morți sângeroase.

Dacă s-ar fi oprit aici, „Umbra vântului” ar fi rămas un roman reușit. Așa cum am spus, ițele misterului sunt intercalate cu imaginație, dar șocul dezvăluirii va fi resimțit de puțini cititori: marele secret al lui Carax strălucește destul de vizibil în paginile cărții. Cu toate acestea, scopul lui Zafon nu este să construiască un mister de nedescâlcit, ci să spună o poveste plină de magie. Fie că descoperi sau nu din timp cheia romanului, satisfacția nu îți va fi nicidecum umbrită: „Umbra vântului” nu e un detective story a cărei unică menire e să te șocheze, din fericire, ceea ce o departajează în mod ilustru de 50% din literatura de succes de azi.

Dimpotrivă, Cartea săptămânii noastre e în același timp un bildungsroman care se desfășoară în perioada postbelică a regimului lui Franco. Radiografia societății e una amară: deși accentul nu e pus neapărat pe politic, reprezentanții sistemului, sângeroși, agresiv, dau adesea peste cap viața eroilor, în acte de o injustiție dură.

Nu în ultimul rând, „Umbra vântului” e o odă adusă cărții. Iubitor/neiubitor de literatură devine mai mult decât o caracteristică, e un principiu după care eroii se diferențiază de antieroi. Fumero, inspectorul de poliție care torturează și ucide după bunul plac, intră în librărie, ridică o carte la întâmplare și privește cu dispreț numărul prea mare de cuvinte, considerând că cititul e un obicei pentru femei și pentru cei ce nu au altceva mai bun de făcut. De partea cealaltă, toate personajele pozitive sunt mari devoratoare de literatură, reuşind să jongleze cu erudiție cu orice formă a ei: de la tragediile clasice grecești la romanele de aventură și lucrările de nonficţiune, nimic nu este străin eroilor lui Zafon. Excepție fac poate oamenii simpli, dar și aceștia sunt înnobilați, ridicați din condiția lor mizeră de contactul cu iubitorii de carte. Un exemplu grăitor este Bernarda, servitoarea bogatului Barcala, pe care acesta visează să o transforme într-o Eliza Doolittle a lui George Bernard Shaw.

Bineînțeles, „Cimitirul cărților pierdute” e o altă formă prin care „Umbra vântului” poate fi catalogată drept un elogiu adus cuvântului scris. Pentru Sempere Senior, cartea nu e un obiect banal, ci are suflet, crește prin numărul de cititori care o înțeleg, se metamorfozează în mâinile lor, trăiește. Semnificativă e și critica adusă de unul dintre personaje televizorului, pe care îl vede ca fiind cel mai mare dușman al cititului. Din această perspectivă, putem spune că suntem norocoși ca, la aproape 70 de ani de evenimentele din „Umbra vântului”, să continuăm încă să ne delectăm cu capriciile lecturii.

Peste toate aceste minunății se profilează umbra Barcelonei. Una dintre vedetele turismului de azi ni se dezvăluie în „Umbra vântului” precum o ființă vie, jumătate înger, jumătate demon, împestrițată de secrete, de lumini și de întunecimi precum personajele sale. Barcelona nu e victima regimului auster al lui Franco decât la suprafață, în interior palpită de viață, de povești nespuse, pe care Zafon le scrijelește cu harul său de netăgăduit.

Dacă ar fi să găsim un singur defect Cărții săptămânii noastre, acela ar fi faptul, că la un moment dat, devine mai mult o operă frumoasă, dar rece de artă, și mai puțin o poveste. Stilul lui Zafon e bogat, cu metafore care te lasă fără cuvinte, cu descrieri fabuloase, însă uneori acestea rup în două firul acțiunii, acaparează atenția precum o bijuterie scânteietoare. Această tendință e vizibilă și în dialogurile personajelor: fiecare livrează un discurs erudit, o colecție de citate care alterează din sentimentul autenticității.

În concluzie, „Umbra vântului” reprezintă, cu siguranță, un must-read. Tu ai citit Cartea săptămânii noastre? Ce părere ai?