Ce poți spune despre o carte care e în cea mai mare parte compusă din fragmente de emailuri, scrisori, documente oficiale, evaluări ale doctorilor și chiar rapoarte FBI? Cu siguranță, trebuie să admiți încă dinainte de a face cunoștință cu Cartea săptămânii noastre, „Unde ai dispărut, Bernadette”, că este vorba despre un subiect cel puțin original.

Autorea, Maria Semple, s-a remarcat drept scenarist al unor hituri TV precum Beverly Hills, 90210, Mad About You sau Arrested Development, a lucrat la Saturday Night Live și a ajuns în atenția lumii literare abia în 2012, atunci când publica opera căreia i-am decernat titlul de Cartea săptămânii. „Unde ai dispărut, Bernadette?” era instant un hit: o comedie cu aer modern și subiect fascinant, cu ritm trepidant de serial TV și situații nemaiauzite cu iz de SNL, cartea petrecea mai mult de un an în topul de bestseller al The New York Times și era nominalizată la Women’s Prize for Fiction. Dar poate cel mai mare premiu pentru Where’d You Go, Bernadette e reprezentat de aprecierile nenumărate primite de la o pleiadă de scriitorii cu operă cât se poate de diferită, avându-i în frunte pe Jonathan Franzen și John Green.

Bee Branch e o adolescentă de 15 ani cu note mari, ce studiază la o școală elitistă din Seattle (dar care se vrea în același timp cât se poate de normală) și tocmai a fost acceptată la un internat din Anglia, Choate Rosemary Hall. Bee nu numai că învață bine și are o minte strălucitoare și vivace, dar e caldă, empatică și extrem de amuzantă: trebuie să recunoaștem că demult nu am mai descoperit un portret atât de bine realizat al unui adolescent în ficțiune.

Ca recompensă pentru notele peste medie, Bee vrea să meargă alături de părinții săi în Antarctica, despre care s-a documentat tot anul. Și aici intervine problema, deoarece mama și tatăl temerarei noastre adolescente sunt cel puțin la fel de fascinanți precum ea. Tatăl Elgin e un geniu în tehnologie, adulat la Microsoft, specializat în robotică și autor al celui de-al patrulea cel mai urmărit discurs Ted din toate timpurile (da, „Unde ai dispărut, Bernadette?” se îngrijește să ne ofere în maniera sa binevoitoare și transcripția speech-ului, în cazul în care erai cumva curios). Muncește tot timpul și abia are timp să și vadă familia, ceea ce nu îl oprește să fie genul de angajat-vedetă, pe care colegii se înghesuie să îl atingă. Cu alte cuvinte, o legendă vie. Mama e și mai și: Bernadette Fox ni se dezvăluie în tușe subtile, revelând câte o latură a personalității sale, câte un secret, o calitate, un defect ascunse cu talent sub eșarfa de mătase și hainele la modă. Arhitect de geniu, Bernadette a construit eco atunci când conceptul încă nu se inventase, a primit o bursă MacArthur pentru genii, dar, din cauza unui incident pe care te lăsăm să îl descoperi singur, a fost nevoită să renunțe la cariera strălucită și să se mute din LA în Seattle. Cuplul cumpără în orașul Microsoft o casă pe care Bernadette plănuiește să o recondiționze, dar care rămâne o construcție mamut în care plouă neîncetat și din care sprințara noastră protagonistă nu mai vrea să iasă. După câteva sarcini pierdute, Bernadette o naște pe Bee, cu o afecțiune congenitală la inimă, și face un pact superstițios cu un Dumnezeu în care nu crede, promițând că, dacă fata cu minime șanse de supraviețuire va rezista, ea nu va mai construi niciodată.

Ceea ce o lasă pe colorata Bernadette pradă impulsurile creative nevalorificate, victimă a unui potențial imens lăsat să lâncezească, să se sălbăticească și să fie acoperit de hățișuri de vinovăție, sentimente de neîmplinire și anxietate precum casa invadată de tufișuri de mur (mai multe despre „maleficii” muri, în carte). După cum descoperim prin fragmente de mailuri, Bernadette nu-și mai părăsește decât rareori casa, se ocupă de cumpărături și de cele necesare prin intermediul unei asistente virtuale angajate din India și se luptă cu zâmbetul pe buze cu depresia.

În centrul „Unde ai dispărut, Bernadette?” stă însă una dintre cele mai puternice relații mamă-fiică din ficțiunea ultimilor ani. Retrasă socială, critică, briliantă, Bernadette o iubește cu tot sufletul pe Bee și la umbra mamei geniale crește o fiică și mai și. Bernadette nu se sfiește să își susțină fiica în toate inițiativele sale, oferindu-i certitudinea că, deși își petrece zilele închisă în rulota familiei parcată în grădină, va fi mereu acolo pentru a o apăra.

E de la sine înțeles că, atunci când Bernadette ajunge în vizorul FBI-ului și al mamelor ultragiate din diversele comitete ale școlii (să nu cumva să consideri că investigatorii americani ar fi mai periculoși decât „musculițele enervante”, cum le spune Bernadette), iar soțul său decide să o interneze la un azil, lumea lui Bee se prăbușește. Mai mult, atunci când mama sa dispare în Antarctica, fata este singura capabilă să o găsească. Deși întreaga pleiadă a personajelor se întreabă, din diverse motive, „Unde ai dispărut, Bernadette?”, doar un singur răspuns contează, și trebuie să citești cu sufletul la gură pentru a-l afla.

Ceea ce e, ca întotdeauna, o plăcere. Adevărul e că marele atu al „Unde ai dispărut, Bernadette?”, chiar mai presus de firul incitant al acțiunii, e stilul simplu, anecdotic în care e scrisă cartea. Personajele lui Semple sunt bine schițate, iar narațiunea curge la fel de lejer precum se succed ședințele în incinta Microsoft. Se vede de la o poștă că autoarea a fost scenaristă a unora dintre cele mai urmărite seriale TV, deoarece știe, precum o vrăjitoare a scrisului, să îți atragă și să îți rețină atenția. „Unde ai dispărut, Bernadette?” se  citește la fel de ușor cum se urmărește un maraton pe Netflix, cu avantajul că măcar scapi de complexele de vinovăție că ai ratat din nou ora sănătoasă de culcare.

În inima ei, „Unde ai dispărut, Bernadette?” este o critică adusă societății moderne, dar una dintre cele mai bune, dintre cele mai ușor de înghițit, aproape dulce, precum o pastilă care se vrea dusă pe gât în jos. Maria Semple ironizează aproape tot ceea ce ne înconjoară, de la hipsterismul geniilor tech care proiectează roboți capabili să ne satisfacă orice dorință, dar se plimbă cu bicicletele, la diverse probleme existențialiste precum arhitectura lipsită de armonie a orașelor, inechitatea notelor oferite la școală și grupurile de self help. Nici măcar elitismul sau religia nu scapă de observația lucidă a autoarei, și totuși paginile cărții zboară atât de grațios sub degetele tale că nici nu conștientizezi că citești o satiră a ceea ce ar putea deveni lumea noastră.

Unde ai dispărut, Bernadette?” este salvată de la teancul de romane care se iau prea în serios în mod neserios de personajele sale centrale, Bernadette și Bee. Pe prima nu o poți suferi, pe alocuri, mai ales când se plânge atât de superficial de probleme pentru care e, în cea mai mare parte, singură de vină. Pe a doua nu ai cum să nu o adori, să-ți vină să o îmbrățișezi și să îți dorești să îți fi fost copil.

Unul dintre minusurile „Unde ai dispărut, Bernadette?” este că poate abunda la un moment dat în situații neplauzibile. Ceea ce însă complet de înțeles; până la urmă, e vorba despre o comedie și nu trebuie să uiți acest lucru nici măcar în toiul pasajelor care amenință să aducă vorba despre subiecte serioase precum depresia postnatală, anxietatea socială sau risipa ce riscă să ne ducă în haos.

Dacă mai aveai nevoie de un motiv ca să citești „Unde ai dispărut, Bernadette?”, acela ar trebui să fie că opera va fi ecranizată într-un film cu Cate Blanchett lansat în acest an. Noi știm că am citi orice a primit ștampila actriței australiene și te îndemnăm și pe tine să o faci.

Tu ai citit „Unde ai dispărut, Bernadette?”, Cartea săptămânii noastre? Ai de gând să o faci?