De la tragedia din 11 septembrie 2001, lumea arabă a fost propulsată în centrul unui adevărat seism: de la incriminarea teroriștilor la condamnarea mentalității adesea tribale, societatea din Orientul Mijlociu a fost întoarsă pe toate părțile. Cu toate acestea, prezența ei în literatură a fost de cele mai multe ori superficială, rezumându-se la a prezenta consecințe politice sau povești la nivel individual. Lucrurile se schimbă însă în 2003, atunci când Khaled Hosseini, un doctor devenit scriitor face lumină în societatea afghană, cu bune și cu rele, cu ale sale legende și complexitate, într-una dintre cele mai emoționante și mai umane lecturi, „Vânătorii de zmeie”.

Nu putem contesta că romanul de debut al lui Hosseini a avut succes. Se spune că „Vânătorii de zmeie” și-a câștigat popularitatea datorită celebrelor și atât de americanelor book club, dar adevărul este că premisa cărții era mult prea provocatoare pentru a rămâne mult timp ascunsă, fie că ar fi poposit sau nu pe mesele cluburilor de lectură. Astfel, deși „Vânătorii de zmeie” a urcat până pe prima poziție a New York Times Best Sellers (și s-a menținut acolo timp de doi ani!) după ce a fost lansată în ediția de volum broșat, era doar o problemă de timp până ce o carte cu un subiect atât de promițător să devină hit. Cu traduceri în 42 de limbi și lansată în 38 de țări, cu vânzări de peste 7 milioane de cărți numai în America, „Vânătorii de zmeie” avea ceea ce îi trebuia pentru a intra în istoria literaturii.

Romanul lui Khaled Hosseini spune povestea a doi prieteni, provenind din pături diametral opuse ale societății, Amir, fiul stăpânului Baba, și Hassan, fiul servitorului Ali. Dar diferențele sociale nu sunt singurele care contează: Amir e Pashtun, categoria privilegiată a societății afghane, în timp ce Hassan e un umil Hazara, făcând parte dintre cei oprimați, permanent aserviți.

Însă cei doi copii cresc într-un Kabul tulburător de pașnic, indiferenți la aceste diferențe, iar prietenia care îi leagă e simbolizată de pasiunea lor de a participa la competițiile de zmeie. Pentru Amir, dorința de a ridica zmeul victorios, deasupra tuturor, e o formă de a câștiga afecțiunea unui tată care îl critică permanent, nemulțumit de faptul că fiul său are un temperament slab și își dorește să devină scriitor, o meserie „de femei”. Pentru Hassan, a cărui misiune este să găsească, conform tradiției, zmeul căzut al prietenului său, să „îl vâneze” prin tot orașul, dorința de a învinge nu are de-a face decât cu mulțumirea celui pe care îl vede ca pe un frate.

Iar lucrurile se complică atunci când în scenă intră Assef, un băiat mai mare, de origine germano-afghană, violent și sadic, care îl chinuie pe Amir, reproșându-i prietenia cu un Hazara, și ajunge să îl urască pe Hassan după ce acesta îl amenință cu o praștie ca să își salveze prietenul pe cale de a fi bătut.

În punctul culminant al primei părți a romanului, atunci când Hassan și Amir sunt pe punctul de a câștiga turneul local de „vânători de zmeie”, Assef îl prinde pe primul dintre ei, și, pentru că acesta nu vrea să renunțe la zmeul ce trebuia recuperat, îl bate și îl agresează sexual, totul sub ochii unui Amir ascuns.

Anii trec, iar Amir nu poate suporta vinovăția tragediei la care a fost martor, dar în care nu a intervenit, din lașitate. Pentru că nu mai poate să îl privească pe Hassan în ochi, băiatul pune la cale expulzarea sa din casa părintească. Evenimentele se precipită, sovieticii atacă Afghanistanul, iar Amir și tatăl său fug și se refugiază în America. Începe o perioadă mai liniștită, în care protagonistul își vede îndeplinite ambițiile de scriitor și cunoaște și împlinirea amoroasă, dar vinovăția și regretele continuă, până la tulburătorul punct în care pare să i se ofere posibilitatea de a-și răscumpăra păcatele, ceea ce îi va pune în pericol viața.

La o scurtă trecere în vedere a tulburătorului conținut din „Vânătorii de zmeie”, nu putem să nu ne întrebăm: „cât la sută este autobiografie și cât fantezie” ? Permanent chestionat, Hosseini recunoaște că paralele între viața sa și a lui Amir sunt inevitabile. Ca și Amir, scriitorul a fugit de tânăr din patria-mamă Afghanistan, abandonând rude, prieteni, cunoștințe. La fel ca protagonistul său, și autorul recunoaște că e bântuit de „vina supraviețuitorului” și că nu poate rămâne indiferent în fața cutremurătoarelor povești ale celor uciși cu bestialitate.

Și tocmai acest sentiment al autenticității face atât de valoroasă lectura „Vânătorii de zmeie”. Chiar dacă romanul e, în mare parte (sperăm, cel puțin), ficțiune, nu poți să nu rezonezi cu sinceritatea cu care Hosseini descrie societatea afghană din timpul monarhiei, independentă și puternică, plină de oameni mândri care s-au opus vehement invadatorilor. Însă și mai expresive, și mai evocatoare sunt episoadele din exilul american, cu o fostă elită spulberată vânzându-și posesiunile în stradă, oameni de cultură obligați să se angajeze în restaurante și benzinării, precum Baba, peste toate domnind mirosul de kebab de miel, susurând cănile pline cu ceai și sentimentul dulce-amar al nostalgiei.

„Vânătorii de zmeie” reușește să impresioneze tocmai pentru că redă cu atâta acuratețe portretul unei societăţi urâte, temute, controversate. Pentru că îți oferă posibilitatea de a trăi, chiar și preț de 408 de pagini, cât are ediția de la Editura Niculescu din 2013, într-o țară atât de disputată. Iar autenticitatea a fost mereu un mare plus al literaturii de calitate.

Vom recunoaşte pe șleau: cartea săptămânii noastre este o lectură emoționantă, dar și copleșitoare. Se va juca cu nervii și cu inima ta, te va face să pui la îndoială rostul acțiunilor societăților occidentale sau să îi urăști și mai tare pe talibani. Nu e sub nicio formă o carte ușoară! Pe alocuri melodramatică, poate prea violentă și brutală, e însă tulburător de accesibilă în toate atrocitățile tale. E o carte despre omenie, curaj, lașitate, trădare, vinovăție, sacrificiu și dragoste, sentimente și stări cu care nu ai cum să nu rezonezi. O operă magistral scrisă, simplă și totodată complexă, despre relația dintre un tată și fiu (tema predilectă a romanului, în opinia lui Hosseini).

Desigur, „Vânătorii de zmeie” are și defectele sale. Mulți critici au contestat scenariul prin care lui Amir i se oferă șansa de a-și răscumpăra păcatele ca fiind neconvingător și nerealist. Cartea a ridicat controverse mai ales în societatea arabă, fiind acuzată că zugrăvește perioada dominației talibane în alb și negru și că e la fel de dură în ilustrarea conflictelor dintre populația Pashtun și Hazara. Hosseini s-a apărat, spunând că niciunul dintre critici săi nu îi impută că a mințit, ci că a vorbit despre ceva ce trebuia să rămână nespus.

Dincolo de controverse însă, de funcția de robinet de emoții uitat deschis, de melodramă, „Vânătorii de zmeie” este o carte despre speranță. Despre posibilitatea iertării și a izbăvirii atât la nivel individual, dar și societal. O lecție de care nu doar Amir sau lumea arabă au nevoie, cât și întreaga societate contemporană.

Tu ce părere ai despre Cartea săptămânii? Ai citit și tu „Vânătorii de zmeie”?