Puține romane românești ale scriitorilor debutanți au reușit performanța lui „Xanax” de Liviu Iancu: primul tiraj s-a epuizat în stadiul de precomandă, iar editura Trei a fost nevoită să tipărească un al doilea tiraj, pentru ca romanul să ajungă în librării. „Xanax” se află acum la cel de-al treilea tiraj, deși au trecut doar câteva luni de la lansare.

Prima întrebare care ne va veni în gând va fi, probabil, „ce are cartea aceasta atât de special încât se vinde ca și când ar fi la ofertă?”. Un răspuns succint nu poate fi dat, pentru că, dacă am spune simplu „de toate”, nu v-am lămuri prea mult. Scris la persoana I, am putea spune că „Xanax” este o confesiune, pentru că include date autobiografice, dar am fi nedrepți. Citind acest roman ai sentimentul că este vorba și despre tine, despre prietenii tăi, despre lumea în care trăim cu toții, despre temerile și visurile noastre. „Xanax” poate fi considerat un roman dur, în măsura în care autorul descrie satul românesc, atmosfera din presă, contactele cu persoane influente (politic sau economic) fără a „spoi” deloc realitatea, ca un observator din interior. Expresii  mai dure, bătând spre trivial suntem obișnuiți să auzim în viața de zi cu zi, mai puțin să le vedem scrise. Odată ce recunoaștem în sinea noastră că am avut o prejudecată (în fond, așa sunt oamenii și așa este viața), acele expresii nu ne vor deranja. Dar „Xanax” nu este doar un roman dur, ci și unul plin de umor, cu întâmplări și personaje memorabile, chiar dacă rolul acestora este episodic. Vom rămâne surprinși și de emoția pe care o transmite și de „declarația de dragoste” făcută tuturor acelor clipe care alcătuiesc viața noastră – aceasta într-un context în care nu ne-am fi așteptat.

În prima parte a cărții, „A murit Dumnezeu”, autorul ne poartă în satul în care a copilărit, apoi pe vremea adolescenței și până la studenție, însă contactele cu această lume nu vor înceta. Atmosfera din anii 90 și mai târziu, din satul de lângă Găești, nu foarte departe de București nu ne surprinde. Autorul captează esența ei într-un mod fidel realității. Personajele sunt pitorești, ne face plăcere să-i urmărim în timp ce stau de vorbă la o țigară și un „gât” de țuică. Însă, fără să vrem, facem o comparație cu țăranul român descris în primul volum din „Moromeții”. Deceniile de comunism au răpit multe dintre valorile tradiționale și încă nu știm încotro ne vom îndrepta.

În cea de-a doua parte a cărții, „Marele bordel”, cititorul pătrunde, prin intermediul narațiunii, în lumea presei. Agenția și Tabloidul sunt două locuri în care autorul a lucrat și prin intermediul cărora a avut contact cu multe dintre persoanele influente ale scenei politice sau economice. Liviu Iancu nu se străduiește prea mult să camufleze identitatea acestora, astfel încât cititorii îi vor recunoaște. Iarăși, involuntar, vom face o comparație între lumea satului, descrisă în prima parte a cărții și cea a omnipotenților zilei, iar cea dintâi ne va părea idilică. Vorba unui personaj din roman: „Ascultă aici ce-ți spun, mânca-ți-aș. Bunică-meu, om cu șase clase, mi-a zis așa: un om poate să-și schimbe hainele, tunsoarea, iar acum poate să-și schimbe și sexul, dar știi ce nu-și poate schimba niciodată? – Ce? – Caracterul.”

Cea de-a treia parte, care conferă și titlul romanului, „Xanax”,  este cea mai încărcată de o emoție cu care cititorul nu are cum să nu empatizeze. Deși e scris la persoana I, autorul nu s-a transformat pe sine însuși în eroul cărții. Eroii săi sunt toți ceilalți, de la Costel, bunul său prieten, la Poetul care a descoperit pe patul morții cuvântul care vindecă și până la oameni întâlniți întâmplător, în parc, la o bere, pe patul de spital. Autorul scoate din anonimat oameni pe lângă care am trece probabil orbi și nepăsători, anesteziați cu o formă sau alta de „Xanax”, fără a bănui că fiecare are o istorie finteresantă de spus. Personajele din „Xanax”, indiferent de rolul lor în narațiune, sunt toți niște mari povestitori. Iar tema principală a romanului pare să fie chiar omul în sine: „Omul pare mai fragil decât un avion, dar în realitate e mult mai puternic. Un șurub mic dacă i se strică avionului, un mic flaps dacă nu se deschide sau un senzor dacă i se arde, riscă oricând să se prăbușească. Dar omul poate să zboare mai departe cu sufletul mutilat, cu toți senzorii arși, cu aripile șubrede sau rupte și cu toate șuruburile sărite, ca și cum o forță misterioasă l-ar ține mereu și mereu pe linia de plutire.”

Ce anume ne trebuie ca să conștientizăm frumusețea clipelor care alcătuiesc o oră, o zi și viața întreagă veți afla singuri citind romanul „Xanax” de Liviu Iancu.

Voi l-ați citit? Ce părere aveți?