Un britanic care scrie o carte ce deține titulatura „american” în titlu nu are cum să nu atragă atenția. Încercându-și penița cu benzi desenate („The Sandman””), cărți pentru copii pline de profunzime („Coraline”) și opere fantasy scrise într-o manieră care amintește de Tolkien („Stardust”), unul dintre scriitorii săi preferați, Neil Gaiman lansa în 2001 o operă diferită de toate acestea de mai sus, Zei americani.

Mix de cultură americană, fantezie și tușe de mitologie modernă și antică, „Zei americani” a făcut istorie, fiind recompensată cu două dintre cele mai importante premii din industria fantasy și SF, Nebula și Hugo. Caracterizată pe rând ca fiind horror, bizară, întunecată, fantasy, filosofică și chiar religioasă, „Zei americani” ia concepții universal acceptate sau nu, le mângâie plină de tandrețe, apoi le scutură cu violență, și, la final, te lasă să faci tot ce îți dorești cu ele.

La 10 ani de la lansarea cărții, Gaiman făcea un pas mai departe și publica o versiune aniversară, cu o prefață în care detalia modul în care și-a conceput cartea, precum și implicațiile sale. Textul era îmbogățit cu 12 mii de cuvinte, conturând astfel varianta pe care autorul o vedea cea mai apropiată de ceea ce și-a propus.

„Zei americani” este povestea lui Shadow, un bărbat care tocmai își încheie pedeapsa în închisoare, obținută în urmă unui furt și a unei altercații violente cu cei care îi fuseseră părtași. Înalt și bine făcut, protagonistul insuflă suficient respect cât pentru a nu fi nevoit să se apere de atrocități în închisoare, așa că are tot timpul din lume să mediteze, să citească și să învețe să facă trucuri cu monedele. Tot ce își dorește, la ieșirea din închisoare, e să facă o baie bună, cu multă spumă, și să poată ajunge acasă la soția sa Laura.

Shadow e pasiv, cu un fizic de băiat rău, dar cu un suflet bun, loial și curajos. E inteligent și trece tot prin filtrul rațiunii, însă are și abilitatea de a crede fără a avea dovezi logice. Într-un fel, e una dintre cele mai bune întruchipări ale umanității, ceea ce îl face candidatul perfect pentru poziția de bodyguard al unui zeu. Deoarece viața lui Shadow ia o cu totul altă întorsătură decât s-ar fi așteptat: soția lui moare într-un accident de mașină, după ce și-a petrecut ultimele luni din viață înșelându-l. În drum spre înmormântarea ei, protagonistul întâlnește un bărbat ciudat, care pare să știe totul despre el și despre Laura. Prezentându-i-se sub numele de Wednesday, îi propune rapid un job: acela de a-l întovărăși (și a-l apăra) într-o călătorie prin America orașelor de provincie, într-o misiune despre care nu îi povestește mai nimic, dar care pare să fie pe viață și pe moarte.

Premisa de la care pleacă „Zei americani” este că zeii sunt vii, ținuți în viață de credințele „adoratorilor” lor. Iar America e plină de ei, rezultat al tuturor imigranților care au poposit aici din cele mai vechi timpuri, chiar înainte de Columb. Gaiman bifează aproape integral principiul diversității atunci când invită zeii să se alăture cărții sale; de la mitologiile nordice, ale Egiptului Antic, cele hinduse, asiatice, irlandeze, africane, până la cele ale nativilor americani și ale Europei Centrale, puține teritorii rămân nereprezentate în Cartea săptămânii noastre. Nu, nu am uitat de creștinism, deși el e menționat doar sporadic: Iisus apare, la un moment dat, în „Zei americani”, dar în varianta aniversară. Motivul pentru care autorul omite religiile monoteiste nu a fost explicat, dar majoritatea criticilor i-au aplaudat alegerea.

Zeii sunt vii, dar America nu e deloc un tărâm propice existenței lor, e ceea ce afirmă majoritatea personajelor. De la „tatăl tuturor”, întruchiparea americană a lui Odin (Wednesday), la zeitățile din celelalte mitologii, fiecare personaj profită de ocazie pentru a-și deplânge soarta: sunt cantonați într-un tărâm în care credința nu prinde rădăcină. Prin urmare, în loc de ființe atotputernice, zeii sunt reduși la oameni cu existențe mizere: șoferi de taxi, escroci mărunți, proprietari de morgă. Fiecare reține însușirea supranaturală, dar o reduce la mediocritate.

Cartea săptămânii: „Zei americani” de Neil Gaiman

Ian McShane și Ricky Whittle, în rolurile lui Odin și Shadow. sursa foto

Fenomen pe care Odin al nostru îl vrea încheiat. Anticipând un război mare la orizont, „o furtună”, acesta vrea să strângă toți zeii vechi și să îi angreneze într-o luptă epică cu cei noi: televiziunea, celebritățile, drogurile, toate „pasiunile” omului modern. Avem de-a face, cu alte cuvinte, cu o exemplificare perfectă a ceea ce e societatea contemporană, într-o operă fantasy!

Dincolo de componenta sa mitologică, „Zei americani” e o radiografie a vieții unui imigrant. Atunci când venea în anii 90 pe tărâmul tuturor posibilităților, Gaiman se simțea precum un zeu doborât de pe piedestal și redus la poziția de „neadaptat” într-o țară care, deși îi împărtășea limba, avea puține în comun cu felul său de a fi. Precum personajele sale, scriitorul a rămas, dar, spre deosebire de ele, nu s-a lăsat învins. Gaiman a început să cunoască patria sa gazdă prin intermediul peregrinărilor, al excursiilor prin orașele de provincie. Multe dintre locurile care l-au captivat apar în carte, iar scriitorul mărturisește și că o seamă de personaje își au corespondent în realitate. Privită din acest punct de vedere, „Zei americani” e mai puțin o carte despre religie, cât o radiografie despre ce vrea să fie și ceea ce e America.

Desigur, mulți l-au contestat. Sunt multe voci critice care l-au contracarat, afirmând că America e una dintre cele mai credincioase țări din lume, cu Biserici presărate în cele mai mici orășele, cu Divinitatea aflată pe monedă și în politică. Un portret cu siguranță diferit de cel al țării „mâncătoare” de zei și consumatoare de tehnologie și cultură pop din carte.

Principalul atu al „Zeilor americani” e stilul cursiv, bogat, captivant al lui Gaiman. Autorul are, cu siguranță, darul povestirii, dar parcă mai fascinant e modul în care reține esența celor mai bizare locuri prin care trece. Și aici e poate o rămășiță a britanicului din sine, cel care observă orice e „nelalocul” său. Multe dintre locurile prin care Shadow și Wednesday trec sunt mai vii decât personajele în sine, ceea ce constituie, în cele din urmă, atât un atu, cât și un defect.

Ceea ce ne aduce la una dintre cele mai disputate probleme ale cărții, personajul principal. Multe voci au acuzat „Zei americani” că își ucide premisa cu siguranță fascinantă cu un protagonist mult prea simplu, mult prea puțin interesant și lipsit de contradicții. Dar nu e oare exact prototipul de care cartea are nevoie, pentru a clădi atât de necesara „credință”?

În cele din urmă, „Zei americani” cucerește deoarece e tot ceea ce îți dorești să fie. „Religia e o metaforă”, e una dintre concluziile la care ajunge cartea, care e afirmată direct, atunci când un narator altfel neimplicat intervine în mijlocul acțiunii pentru a ne spune că ceea ce se întâmplă e imposibil. Dar, pe de altă parte, precum jocurile cu monede ale personajului său principal și escrocheriile lui Odin, opera noastră de azi e o „decepție”. O carte care joacă pe atâtea nivele încât, în cele din urmă, devine a ta, personală. La fel ca decizia de a crede.

Îl vom lăsa pe Gaiman să rezume impactul pe care l-a avut opera sa, pentru că o face mai bine ca oricine. „Eram obişnuit să scriu poveşti pe care oamenii fie le apreciau, fie nu le citeau. Nu scrisesem însă niciodată ceva care să împartă publicul în două. Pentru că oamenii fie au iubit, fie au urât această carte. Cei care au urât-o, chiar dacă apreciau celelalte cărţi ale mele, au urât-o cu adevărat. Unii s-au plâns de faptul că romanul nu este suficient de american, alţii că este prea american, că Shadow este antipatic, că adevărata religie a Americii este de fapt sportul, şi aşa mai departe. Toate, neîndoios, critici întemeiate. Dar până la urmă, cartea şi-a găsit publicul. Cred că ar fi corect să spun că sunt mai mulţi cei care au iubit-o, şi continuă să o iubească. Sper ca într-o zi să mă întorc la povestea aceasta. Shadow este cu zece ani mai în vârstă acum, în definitiv. La fel este şi America. Iar zeii aşteaptă.”

Ce părere ai despre Cartea săptămânii, Zei americani?