Apariția pe final de an a ultimului volum al Elenei Ferrante tradus în România, „Zilele abandonului”, ne-a bucurat și entuziasmat din cale-afară – suntem convinși că nu suntem singurii! Elena Ferrante este o autoare care merită citită integral, iar orice nou volum apărut pe piața cărții este un eveniment. Romanul a apărut de fapt în Italia, în 2002 și a fost tradus în limba engleză trei ani mai târziu. A fost și ecranizat în regia lui Roberto Faenza, cu Margherita Buy, Luca Zingaretti și Goran Bregovic în rolurile principale și nominalizat la Leul de Aur, la Festivalul de Film de la Veneția.

După ce am admirat coperta și am inspirat mirosul atât de plăcut de carte nouă, am răsfoit puțin volumul – tabieturi ale iubitorilor de carte. Suntem convinși că ne înțelegeți! După ce am răsfoit-o, surpriza a fost să descoperim unele pagini cu un limbaj violent (nu suntem departe de adevăr dacă spunem chiar obscen). Am început așadar lectura cu oarecare scepticism și destule prejudecăți. Ferrante însă ni le-a spulberat pe toate. Scriitoarea italiană are în acest roman forța unui fenomen al naturii – o capacitate de sondare a psihicului feminin până în cele mai tenebroase unghere ale sale, o scriitură tăioasă, fără menajamente, întreruptă pe alocuri de scurte construcții metaforice, foarte concentrate, care redau cu claritate și fidelitate imaginea iadului interior traversat de eroină. Este Ferrante, cea pe care o știm din Tetralogia napolitană, însă devastatoare, ca un uragan de intensitate maximă. Cât privește duritățile de limbaj invocate mai sus, sunt integrate perfect în construcția fără cusur a acestui roman – își au rostul și locul lor. Cei care au citit deja cartea știu la ce ne referim, ceilalți vor descoperi după lectură.

Intriga cărții este una în aparență simplă: Olga, o femeie de treizeci și opt de ani, căsătorită de cincisprezece ani cu un inginer, Mario, cu care are și doi copii este anunțată de acesta că relația lor s-a încheiat. Încă o dată, am fost surprinși ce reușește să facă Ferrante dintr-un roman cu o intrigă la prima vedere banală. Modul în care scriitoarea italiană descrie etapă după etapă uimirea Olgăi la aflarea veștii, negarea evidenței, lupta de a îndrepta situația, furia când descoperă că e înșelată (și nu de câteva zile), suferința profundă care o face să coboare treaptă după treaptă în abisul degradării  – toate acestea nu sunt banale.

Rămasă singură cu cei doi copii, Ilaria și Gianni și cu câinele lor lup, Otto, Olga încearcă din răsputeri să salveze relația cu Mario. Este bărbatul căruia i-a dedicat cincisprezece ani din viață, pe care l-a susținut și ajutat în cariera lui.

La rândul ei, Olga visa la începutul căsniciei să devină scriitoare – o dorință sufocată de îndatoririle față de soț și copii. Frustrările sunt așadar, cu atât mai mari.

Amintiri din copilăria petrecută la Napoli îi revin în minte Olgăi: o familie cu manifestări stridente, gălăgioase – ca o formă de dezaprobare, tânăra a învățat încă din adolescență să se cenzureze – mama ei și celelalte cusătorese, care însăilează bârfă după bârfă. Povestea „Sărmanei”, o femeie părăsită de bărbat și care, după o suferință etalată fără jenă, și-a pus capăt zilelor, revine recurent.

Olga trăiește dureros fiecare dintre zilele imediat următoare abandonului, iar idee trădării, demonizarea lui Mario și a amantei sale capătă asemenea proporții încât zdruncină echilibrul femeii cu forța unui seism. Zi după zi, Olga se transformă: este mai distrată, fără capacitatea de a se concentra chiar și la lucruri banale, agresivă, vulgară, neîngrijită, făcând lucruri pe care altădată nu le-ar fi conceput. Se află în epicentrul unei dureri care a absorbit-o și care estompează realitatea: „În acele ore lungi am stat de strajă durerii, am vegheat împreună cu o mulțime de cuvinte moarte” se destăinuie eroina.

Observăm în roman și supratema multor cărți semnate de Ferrante, cea legată de condiția femeii. Protagonista „Zilelor abandonului” și-a dorit o viață independentă, o relație pe picior de egalitate cu bărbatul de lângă ea. Având oroare față de dramele femeilor abandonate, pe care le cunoscuse sau despre care citise, Olga are convingerea că ea e altfel. Nu știa însă că în fibrele cele mai intime ale ființei ei sunt cuprinse toate aceste ipostaze ale feminității, care se pot actualiza în anumite condiții ale vieții.

Nu vă dezvăluim mai mult despre carte, pentru că riscăm să vă stricăm plăcerea lecturii. Atât mai zicem: orice s-a scris sau spus despre romanul „Zilelor abandonului”, lectura cărții vă va copleși. Abia așteptăm părerile voastre!

Vă place cum scrie Ferrante? Care este romanul vostru preferat?