Despre romanul „Zuleiha deschide ochii”, debutul uluitor al scriitoarei Guzel Iahina, s-a vorbit în termeni foarte elogioși. Cartea este în curs de traducere în mai mult de treizeci de limbi, iar unii dintre cei mai apreciați scriitori de limbă rusă au împărtășit cititorilor părerile lor. „Un debut excepțional. Are calitatea esențială a literaturii adevărate: îți merge direct la inimă” spunea Ludmila Ulițkaia, autoarea romanului „Imago” și cea care semnează și cuvântul introductiv intitulat „Iubire și tandrețe în infern”. Evgheni Vodolazkin, autorul romanului „Laur”, spune despre „Zuleiha deschide ochii”: „Cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme. O carte foarte puternică, care aduce un suflu nou în literatura rusă”. Însă, indiferent cât de lăudat ar fi acest roman, o imagine completă a sa poate fi realizată doar prin experiența proprie de lectură a cititorului. „Zuleiha deschide ochii” este un roman care te răvășește. Este plin de forță, cutremurător, dur, tandru, înduioșător, cu o mare acuratețe istorică, dar și cu o profunzime psihologică ce îl așază deasupra oricărei perioade delimitate de timp. „Zuleiha deschide ochii” este un roman al sufletului omului, al periplului acestuia prin infernul creat de anumite circumstanțe istorice, dar și al izbăvirii, prin infinita forță a dragostei.

„Zuleiha deschide ochii. E întuneric ca-n mormânt. După perdeaua subțire, niște gâște suspină somnoroase. Mânzul de-o lună plescăie din buze, căutând ugerul mamei. Dincolo de ferestruica de la capul patului, geme surd viscolul de ianuarie. Dar nu trage prin crăpături – asta mulțumită lui Murtaza, care a pus câlți la ferestre până să vină frigul. E gospodar bun Murtaza. Și un soț bun. ”

Frazele de început ale romanului plasează acțiunea într-un sat de tătari, în anii următori instaurării comunismului în Uniunea Sovietică. Vom putea localiza în timp acțiunea doar în urma evenimentelor descrise în roman, pentru că personajul Zuleiha trăiește într-un timp aproape mitic, o viață ghidată după legile scrise ale credinței ei în Allah și după legile nescrise ale povețelor mamei ei. Zuleiha, „curcă plouată”, cum îi spune soacra ei, Strigoaica, este o soție supusă, neieșind din cuvântul soțului ei Murtaza, îndeplinindu-și toate îndatoririle cu răbdare și recunoștință, așa cum era statornicită din bătrâni obligația femeii. Zuleiha gândește despre Murtaza că e soț bun, deși, nouă, cititorilor, ni se poate părea că statutul ei în casă lezează demnitatea umană. Chiar și când este bătută de soț, Zuleiha este recunoscătoare: „Stă smirnă, cum i-a poruncit bărbatul, doar tresare și zgârie cu unghiile lăuka la fiecare lovitură; din cauza asta n-o bate multă vreme. Se răcorește repede. Are parte de soț bun, totuși”.

Hoarda Roșie, cum numește Zuleiha reprezentanții puterii comuniste, are misiunea de a confisca bunurile țăranilor obținute prin munca lor în folosul Armatei Roșii. Deschiaburirea este un proces violent, care nu o dată lăsă în urma lui sânge, lacrimi și deznădejde. După ce Murtaza cade victimă brutalității hoardelor roșii, Zuleiha, alături de un convoi pestriț de intelectuali, orășeni și țărani pornește într-o lungă călătorie cu trenul spre Siberia.

„Stilul narativ oarecum cinematografic sporește dramatismul acțiunii și veridicitatea personajelor, iar tenta jurnalistică nu numai că nu distruge povestea, ci, dimpotrivă, se dovedește a fi unul dintre meritele romanului” observa Ludmila Ulițkaia.

Guzel Iahina folosește în narațiune preponderent timpul prezent. Acțiunea se desfășoară acum, sub ochii cititorilor. Frazele scurte, în care predomină verbele, privilegiază acțiunea în detrimentul pasajelor descriptive. Ceea ce nu înseamnă sub nicio formă că romanul nu are profunzime psihologică. Particularitățile stilului lui Guzel Iahina ajută cititorii „să vadă” povestea romanului ca un film, să simtă împreună cu personajele, să sufere și să treacă dincolo de durere împreună cu ele.

Unul dintre fragmentele cele mai puternice ale cărții este cel care descrie călătoria de șase luni spre Siberia, sub comanda lui Ignatov. „… și o să vă conduc, cetățeni deschiaburiți, și pe voi, cetățeni foști-oameni, spre o viață nouă… Foști oameni? Zuleiha nu înțelege: foști oameni sunt morții. Se uită la grupul care tocmai li se alăturase. Chipuri palide, obosite. Tremură, se înghesuie unii în alții – sunt îmbrăcați de toamnă, cu pardesie din postav caraghioase și cu ghete subțiri. Strălucește un pince-nez auriu crăpat, se zărește ca o pată verde ca smaraldul pălăria ridicolă de damă, cu voaletă – se vede de la o poștă că sunt orășeni. Dar nu sunt morți, nu. … – Spre o viață grea, plină de lipsuri și încercări, dar și cu muncă cinstită pentru binele mult iubitei noastre patrii….”

Discursul comandantului Ignatov conține elemente binecunoscute ale retoricii de pe vremea comunismului și grave fracturi de logică: în ce stat și în ce regim firesc binele patriei este cu totul altul față de cel al majorității cetățenilor ei?

Pe parcursul călătoriei, Zuleiha descoperă că totuși nu a plecat de-acasă fără niciun bun. În buzunarul hainei poartă o bucată de zahăr muiată în otravă – alinare pentru momentele de chin, iar în pântece, un prunc. Oare acesta va trăi? Zuleiha nu îndrăznește să spere, după ce a îngropat în satul ei patru fete.

Băiatul lui Zuleiha se va naște însă în taigaua siberiană, unde cei treizeci de deportați care au mai rămas împreună cu comandantul Ignatov au misiunea de a ridica un sat, cu mâinile goale, „spre propășirea patriei”.

Este interesant de urmărit nu numai evoluția psihologică a lui Zuleiha, ci și cea a lui Ignatov, care suferă o impresionantă transformare. De la comandantul care nu a simțit niciodată iubire decât față de idealurile revoluționare, Ignatov parcurge o evoluție care simbolizează încrederea autoarei în umanism. De la sentimentul de vinovăție când șterge cu creionul de pe listă numele celor decedați, până la momentele când se așază să mănânce o hrană mult mai consistentă decât cea a deportaților sau când privește la vulnerabilitatea lui Zuleiha, Ignatov se umanizează treptat. Dușmanul devine aliat. Dușmanul devine, în primul rând, om care experimentează compasiunea, responsabilitatea și nu în cele din urmă dragostea.

Recomandăm romanul de debut al scriitoarei Guzel Iahina pentru toată această complexitate de idei și emoții prinse într-o poveste cu ramă istorică, extrem de bine documentată. Suntem convinși însă că, pe lângă observațiile noastre de aici, fiecare cititor va descoperi prin propria sa interacțiune cu cartea lucruri noi. Pe acestea am fi bucuroși să le aflăm.

Dacă ați citit deja romanul așteptăm să ne împărtășiți părerile voastre.