Suntem convinși că vi s-a întâmplat – și nu o singură dată – să citiți printre lacrimi pasaje din romane, să deveniți bucuroși la lectura altora sau plini de furie și revoltă față de acțiunile unor personaje negative. Când observăm asemenea reacții în cazul copiilor, spre exemplu, simțim nevoia să le atragem atenția că nu trebuie să devină atât de emotivi și să ia totul personal când citesc o carte, pentru că lucrurile acelea nu se întâmplă în realitate. Este doar ficțiune. Așa să fie oare? În sinea noastră știm exact cum stau lucrurile. Indiferent de vârstă, de la copii și până la persoane adulte, putem îndrăgi anumite personaje, putem să suferim sau să ne bucurăm alături de ele, chiar dacă nu întotdeauna recunoaștem aceasta. Uneori ne ștergem pe furiș câte o lacrimă, rușinați cumva că suntem atât de impresionați de o ficțiune. Nu este însă cazul să ne culpabilizăm. Cât de reale sunt pentru noi personajele fictive?  Neuroștiința literaturii, domeniu care studiază ansamblul fenomenelor măsurabile care au loc la nivelul creierului prin intermediul cărților citite, ne dă câteva lămuriri.

Creierul nu face nicio distincție între a citi despre o anumită experiență și a o trăi în viața reală. Aceleași regiuni neurologice sunt stimulate și într-un caz și în celălalt. Keith Oatley, profesor emerit de psihologie cognitivă la Universitatea din Toronto, susține că lectura este o simulare vie a realității, care „rulează în mințile cititorilor exact ca o simulare pe computer”. Iar ficțiunea, prin descrierile sale detaliate și metaforele sugestive ne oferă nu numai o simulare a realității, ci și oportunitatea de a pătrunde gândurile și sentimentele altor persoane (chiar dacă imaginare).

La nivel neurobiologic, ficțiunea este foarte reală pentru noi, iar lucrul acesta, deși a fost demonstrat și științific, poate fi observat de fiecare dintre noi. Spre exemplu, dacă într-o carte ne este descris foarte sugestiv parfumul unei cești cu cafea proaspată, centrul olfactiv din creier este puternic stimulat. În realitate nu simțim mirosul, însă descrierea ne face să ne comportăm ca și când am avea în fața noastră o ceașcă cu cafea aburindă. La fel, empatia, acea calitate de a înțelege sentimentele altei persoane ca și când ar fi ale noastre, ne trezește o reacție emoțională foarte puternică față de unele personaje fictive, care ne devin un fel de prieteni imaginari – le cităm spusele, ne gândim adesea la ei și uneori, chiar le urmăm exemplul.

Vorbim adesea despre cărți care ne schimbă viața, iar lucrul acesta este cât se poate de real pentru unii cititori. Cercetătorii de la Universitatea Ohio au realizat o serie de studii despre „experiențele asumate”, publicate în „Journal of Personality and Social Psychology”. Experiențele asumate se referă la situațiile când persoane reale își schimbă gândurile și comportamentul cu cele ale unui personaj fictiv, cu care se identifică. S-a constatat că mai ales narațiunile scrise la persoana I pot determina cititorul să se identifice cu modul de gândire al protagonistului unui roman. Însă, trebuie îndeplinite anumite condiții pentru ca o persoană reală să „intre în pielea” unui personaj imaginar.

Geoff Kaufman, cercetător din New Hamphire și Lisa Libby, profesor de psihologie la Universitatea din Ohio, au determinat subiecții unui studiu realizat de ei să voteze în realitate după ce le-au dat să citească o povestire despre un personaj care a depășit niște obstacole pentru a-și exercita dreptul electoral. Într-un alt experiment, 70 de bărbați heterosexuali au citit o povestire în care li se revela destul de târziu că protagonistul este homosexual. S-a constatat că aceștia au adoptat o atitudine mai favorabilă în raport cu minoritatea sexuală față de celelalte grupuri de participanți la studiu, care au citit altceva sau au aflat chiar de la începutul povestirii că eroul principal este homosexual.

„Experiența asumată este un proces foarte puternic, pentru că oamenii nu realizează ce li se întâmplă. Este un proces spontan și inconștient” spune Lisa Libby, care este de părere că experiența este foarte utilă pentru că „deschide orizonturile oamenilor și-i poate face să relaționeze cu grupuri sociale cu care altfel poate nu ar avea nicio legătură”.

De altfel, reacția emoțională puternică pe care o avem față de experiențele trăite de personaje din romane stă și la baza biblioterapiei. Multe persoane au găsit soluția pentru suferințele lor din viața reală citind despre personaje fictive care au depășit situații similare.

Vouă vi s-a întâmplat să considerați unele personaje fictive aproape niște prieteni?