La 24 ianuarie 1859, profitând de contextul  internaţional favorabil şi de îngăduinţa Marilor Puteri, care le permiseseră să aibă instituţii comune, dar domnitori, guverne şi Adunări Legislative diferite, elita din Ţara Românească şi Moldova, cu sprijinul marii mase a populaţiei, decidea să îşi ia soarta în propriile mâini şi înfăptuia mult dorita şi visata uniune prin proclamarea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în ambele principate. Mica Unire, aşa cum este numit actul istoric din 1859, urmând a fi completat de Marea Unire de la 1918, a fost un produs al implicării oamenilor politici, dar şi al figurilor culturale proeminente ale vremii.

Despre aceştia din urmă vom vorbi azi: ce mod mai frumos de a înţelege unul dintre cele mai importante evenimente istorice ale românilor, decât prin cuvintele emoţionante, pline de semnificaţii, prin expresiile artistice imaginate de scriitorii unionişti? Iată mărturiile a patru dintre ei.

  1. legende-istorice-dimitrie-bolintineanuAromân de origine, poetul Dimitrie Bolintineanu şi-a făcut cunoscut focul patriotic, precum majoritatea scriitorilor unionişti, prin participarea la Revoluţia de la 1848. Mişcarea fiind înfrântă, însă, Bolintineanu a fost nevoit să plece în exil la Paris, unde a continuat să scrie şi să spere. Se întoarce în ţară abia în 1857 şi purcede imediat la pregătirea unirii care îi anima sufletul. Iniţiază şi conduce revista „Dâmboviţa” şi se dedică trup şi suflet cauzei sale, astfel că momentul emblematic din 1859 îl găseşte în preajma lui Cuza, pe care nu îl va mai părăsi până la abdicare, făcând parte ca Ministru al Culturii din guvernul instituit în 1863 sub conducerea lui Kogălniceanu. Cum şi-a exprimat în scris patosul inimii? În zorii măreţului 24 ianuarie, Bolintineanu scria în „Dâmboviţa”: „Printr-această faptă se constată că dacă fraţii noştri de peste Milcov au dat exemplu de simtimente patriotice antice, românii de dincoaci Milcov au răspuns cu aceeaşi mărire. Demni fraţi de a fi uniţi, ei au dovedit astăzi încă o dată într-această luptă nobilă şi sublimă de cele mai rare sacrifice şi abnegaţii.” Mai târziu însă, în 1865, dezamăgirea îl cuprinde, şi începe să pună sub semnul îndoielii semnificaţia actului istoric, în poezia „La Unire” (Reverii): „Așadar nici Unirea, a României soartă/ Nu poate să o schimbe aicea pe pământ?/ În cărțile ursitei ea este scrisă, moartă,/ Cu celelalte neamuri ce astăzi nu mai sânt?”. Continuă însă să spere, încheindu-şi opera lirică pe un ton optimist, şi o va face până la moartea sa, în 1872.

  2. vasile-alecsandri-poezii„Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăţiei/Pe pământul României”: sunt versuri pe care orice român le cunoaşte, iar autorul lor, Vasile Alecsandri, se numără nu numai printre marii poeţi, dramaturgi şi diplomaţi români, dar şi printre cei mai acerbi scriitori unionişti. „Hora Ardealului”, scrisă în 1848, se va transforma mai târziu în „Hora Unirii”, în 1856. Implicarea acestui scriitor unionist în desfăşurarea evenimentelor politice care au dat naştere unirii Principatelor a fost decisă încă din tinereţe, atunci când Vasile Alecsandri petrecea timp cu prietenii săi Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu. Exilat, ca mulţi alţii, după revoluţia din 1848, mai blândă în Moldova decât în Ţara Românească (a fost denumită „revolta poeţilor”), Alecsandri pictează emoţionant tabloul încântării frăţeşti a Unirii, prin cuvintele sale, adresate lui Bălcescu: „Iubite Bălcescu şi voi fraţilor din Ţara Românească, voi vrednici fii ai libertăţii, primiţi urările de glorie şi de fericire ce vă facem din adâncul inimei, noi, emigranţii din Moldova. Singură izbânda Valahiei a fost în stare să ne mângăie de cumplitele nenorociri a Moldovei, căci pentru noi ţara voastră este tot o patrie.”.

  3. grigore-alexandrescu-poezii“Astăzi nu ni se cer lupte, sacrificiuri de sânge, / Virtuți mari de altădată; astăzi ținta vom ajunge / Prin credință în unire, prin unire în dorinți./ Mari puteri acum iau parte la destinul ce ne-așteaptă,/ Orizontul se-nsenină, calea noastră este dreaptă,/ Și asupră-ne se-ntinde mâna bunei provedinți.” Dincolo de ecoul liric, versurile de mai sus relevă o conştiinţă lucidă a contextului internaţional favorabil, speranţă vie, dar şi o energie atât de necesară, în una dintre cele mai frumoase chemări la luptă ale scriitorilor unionişti. „Unirea Principatelor” este o poezie scrisă de marele fabulist Grigore Alexandrescu, cel care, în 1859, îi citea lui Cuza „Măriii Sale Domnului Alexandru Ioan I. Anul 1859. Pentru ziua intrării sale în Bucureşti”. Născut în Ţara Românească, Alexandrescu a avut un destin zbuciumat, murind sărac, alienat mintal, dar participarea sa la Mica Unire rămâne unul dintre momentele strălucite din viaţa sa.

  4. nicolae-gane-stejarul-din-borzestiCu siguranţă ai plâns în copilărie moartea lui Mitruţ din „Stejarul din Borzeşti”, dar noi nu dorim să îţi evocăm acum poveşti tragice din vremea lui Stefan cel Mare, ci activitatea unionistă a lui Nicolae Gane. Scriitor şi om politic, Gane a întâmpinat Mica Unire ca judecător destituit al Tribunalului Suceava, din cauza opiniilor sale, favorabile unirii. Ceea ce ne interesează este însă mărturia sa plastică, evocatoare a sentimentului aprins, a fericirii nemărginite în faţa discursului lui Mihail Kogălniceanu pentru A.I.Cuza: „Când Kogălniceanu îşi isprăvi discursul, toată lumea plângea în tribune, căci bucuria mare ca şi durerea mare tot prin lacrimi se exprimă. Afară văzduhul clocotea de sunetul clopotelor tuturor bisericilor din oraş şi de bubuitul a 101 lovituri de tun. Eu unul mărturisesc că niciodată n-am avut o mai puternică strângere de inimă ca în faţa acestui mare act care era prima piatră aşezată la temelia statului român. în acel moment am simţit individualitatea mea de român sporită, neamul meu înălţat; am văzut dintre negurile trecutului răsărind un soare nou care avea să ne încălzească şi să ne lumineze calea spre un viitor şi mai frumos. Şi într-adevăr, după 19 zile se împlini în Bucureşti un act şi mai măreţ, alegerea lui Cuza-Vodă de domn Ţării Româneşti. Astfel că dorinţa cea mai vie, cea mai aprinsă, cea mai generală a naţiunii române, Unirea ţărilor surori, era acum îndeplinită” (Amintiri din timpurile Unirii). Plină de speranţă şi de bucurie clocotitoare, evocarea sa ne oferă privilegiul de a fi părtaşi la unul dintre marile acte ale istoriei noastre şi nu putem decât să îi mulţumim, dincolo de moarte, lui Nicolae Gane pentru darul său.

Ce părere ai despre mărturiile acestor scriitori unionişti? Ţi-a (re)aprins vreunul dintre ei flacăra patriotismului în suflet?

Sursă foto: Vasile Alecsandri şi Grigore Alexandrescu, foto Wikipedia