Luna aceasta, la Bookfest, Joe Popov a lansat „Aventurile lui Păienjenel”, o carte care aduce în universul copiilor un personaj plin de farmec şi culoare, amuzant şi pus pe șotii – un prieten bun, care să-i însoţească în călătoria spre maturitate. Şi părinţii însă vor savura discursurile bine meşteşugite ale personajelor – creionate perfect, în doar câteva rânduri – umorul şi imaginaţia fabuloasă a autoarei, aşa încât vor aştepta cu toţii, seară de seară, următorul episod al poveştii.

Cum s-a născut Păienjenel şi cum a plecat în călătorie prin lume, din casa cu poveşti a autoarei, sub îndrumările unor „critici duri”, copiii scriitoarei – Tudor (6 ani), cunoscut ca Ozzy şi Ana (2 ani), botezată Pizza de fratele ei – ne spune chiar Joe Popov, în rândurile care urmează.

  •  Ai lansat anul acesta, la Bookfest, „Aventurile lui Păienjenel” publicată de editura Corint Junior. Cum de ai ales literatura pentru copii? Ai avut vreun motiv special?

N-am avut niciun motiv, de fapt, n-am avut încotro. Toate poveştile care-mi vin în cap sunt pentru copii. Poate şi pentru că o mare parte din zi mi-o petrec inventând sau dând glas (piţigăiat) unor obiecte deja existente. E amuzant şi foarte… eficient aş putea spune. De exemplu, le fac celor doi copii ai mei fulgi de ovăz cu lapte, în nişte farfurii rotunde. Umplutura seamănă cu o faţă albă, aşa că îi fac ochi, nas, gură şi le pun apoi farfuriile pe masă. Le-ar ignora dacă fețele albe n-ar începe să strige ca şi căpiate: „Vai, copii, sper că nu ne mâncaţi! Suntem şi noi doi fraţi, fraţii fețe albe, să nu ne mâncaţi, vă rugăăăăm!” Cei doi se năpustesc asupra oamenilor albi şi-i mănâncă până la ultimul fulg!

Mi-ar fi destul de greu ca, în jumătate de oră de la un episod de genul asta, să mă aşez la laptop şi să încep să descriu zvârcolirile unui personaj serios, chinuit de drame existenţiale. Mai degrabă continui cu fețele albe…Dar cine ştie, poate într-o zi cu soare, o să-mi fac curaj şi o să încerc…

  • „Aventurile lui Păienjenel” este recomandată copiilor cu vârste între 5 şi 8 ani. La lectura cărţii însă, adulţii pot descoperi şi aprecia chiar mai bine decât copiii particularităţi ale stilului tău. Copiilor le place povestea. Adulţii pot aprecia şi povestea şi stilul. Nu te frustrează această limitare de vârstă?

Nu mă frustrează. E un lucru necesar să fie menţionată recomandarea de vârstă în descrierea cărţii, aşa cum zici acolo şi câte pagini are, ce format, preţ şi alte detalii tehnice. Părinţii au nevoie de astfel de detalii să ştie dacă şi ce vor cumpăra. Dar, da, cele mai tari cărţi (şi încă nu-mi dau seama dacă eu am scris una aşa, dar ăsta e idealul meu) sunt cele care trec de limita de vârstă. Povestea te prinde atât de tare încât nici nu-ţi mai pui problema că ar fi potrivită pentru vârsta asta sau ailaltă, ci abia aştepţi să o împărtăşeşti cu cineva. Aşa se întâmplă că eu i-am citit băiatului meu, Tudor, „Coraline” de Neil Gaiman şi i-a plăcut extraordinar de mult, deşi nu ştiu cine ar recomanda-o la 6 ani. Şi „Poveste fără sfârşit” de Michael Ende şi „Poveşti din Ţara Rutabaga” de Carl Sandburg şi pasaje din Asimov şi Terry Pratchet şi tot aşa. Eu nu mă gândesc la vârstă. Îi citesc tot ce-mi place şi ştiu că i-ar plăcea şi lui.

  • Cum au reacţionat copiii tăi, Tudor (Ozzy) şi Ana (Pizza) când le-ai citit povestea. Au fost critici duri?

Tudor a fost un critic foarte dur. M-a pus să schimb de multe ori, pe motiv că nu-i place ce am scris despre un personaj sau altul, sau că el îl „vede” diferit. Toate personajele din carte „existau” încă dinainte să ajungă acolo, în poveştile din casa noastră.

Păienjenel, spre exemplu, a fost un mic păianjen de sub un pervaz, cu care vorbeam zi de zi până când…a dispărut. Tudor m-a întrebat unde e şi atunci am început să dezvoltăm împreună scenariul de „unde s-ar duce şi de ce”. Oare faptul că îi sufla în pânză ar putea constitui un motiv întemeiat pentru această dispariţie? Apoi am fost într-o vacanţă, unde ne-am plimbat la un moment dat pe o mică insula plină, plină de pânze uriaşe de păienjeni. Şi totul s-a legat în timp…

La fel a fost şi cu melcul Ricardo, Dumnezeul melcilor să-l ierte! A fost „uitat” într-o toamnă într-un colţ de casă şi descoperit uscat în primăvară. La fel cu piticul Lego şi cu şosetele-marionete. Monstrul Plictiseală ne vizitează încă foate des, cam de câte ori pe zi spune Tudor că se plictiseşte. Adică de vreo sută de ori – în medie. Practic, eu nici n-am fost o scriitoare adevărată care a inventat o poveste, ci doar un cronicar al unor întâmplări fantastice deja întâmplate şi trăite.

  •  Povesteşti pe www.ozzy.ro că în copilărie aveai mulţi prieteni imaginari. Ce alţi „prieteni imaginari” mai ai în afară de Păienjenel şi când crezi că ne vei face şi nouă cunoştinţă cu ei?

Sunt mulţi şi vor ieşi la iveală pe parcurs, în funcţie de cum vor simţi chemarea în poveste. Viitoarea carte, aşa cum o văd eu, va fi despre un prieten real, care a devenit imaginar acum ceva timp: va fi despre căţelul nostru, Nero, care a ajuns în raiul căţeilor. Va fi despre cum a descoperit el, cu uimire, că raiul nu e chiar tocmai ce credea el. N-au ficăţei la grătar, de exemplu, iar asta e destul pentru el pentru a porni o adevărată revoluţie acolo, sus. Mă bazez mult pe relatările lui de dincolo.

  • Cei doi copii ai tăi sunt foarte norocoşi să aibă o mama care scrie poveşti! Le spui des poveşti create de tine pe loc?

Le creăm împreună. Ăsta e jocul preferat! Avem şi tot felul de unelte ajutătoare – StoryCubes, Dixit cu extensie şi multe ocazii – de exemplu, un nor mai întunecat, prevestitor de meteoriţi, o umbră mai ciudată a unui copac, care doar se preface că stă locului şi tot aşa. În plus, primim tot felul de mesaje de la păsările cerului (ştii, genul ăla de mesaje pe care le primeşti când parchezi sub un pom) pe care încercăm să le descifrăm şi uneori asta durează cât un drum lung.

Mă inspiră şi, mi-ar plăcea să cred, aşa cum le place tuturor părinţilor să creadă, că îi inspir şi eu. Scriu, le citesc ce scriu, la modul „ce părere aveţi despre asta”? În rest, seara le citesc altceva, alţi autori. Mi se pare ciudat (şi egoist) să citesc … din mine.

  •  Crezi că adulţii pierd ceva pentru că nu mai cred în poveşti?

Ar pierde dacă n-ar crede, dar mă îndoiesc serios că există adulţi care să nu creadă în ele. Poate doar aşteaptă să întâlnească povestea potrivită, cu care să vibreze şi în care să simtă că ar putea să fie personaje. Poate nu sunt adulţi care nu cred în poveşti, ci doar adulţi care încă îşi mai caută povestea.

  •  Ce ai învăţat tu de la copiii tăi şi consideri că ar trebui să le spui şi altor adulţi?

Că viaţa este extraordinar de frumoasă şi că nu trebuie să ne batem prea mult capul cu cei care ar putea încerca să ne convingă de contrariu.

  • Pe www.ozzy.ro, blogul pentru părinţi şi copii pe care l-ai lansat după ce s-a născut băiatul tău, te descrii la un moment dat aşa – „Cresc copii, poveşti şi visuri”. Copiii i-am văzut pe blog, cu prietenii din poveştile tale ai început să ne faci cunoştinţă. Care sunt însă visurile tale?

Da, aşa am scris. Trebuia să scriu acolo ceva despre mine şi ce am făcut nu mai are aşa mare importantă. Ce urmează să fac nici eu nu ştiu, aşa că am decis să scriu ce fac acum, zi de zi. Jonglez între proiecte (ca freelancer), visuri personale (cărţile pentru copii) şi copii. Visul meu cel mai mare e să trăiesc din scris cărţi pentru copii. Este proiectul suprem, în care sunt implicaţi, de la sine şi prietenul meu şi copiii şi care, la modul ideal, se va întâmpla în timpul unei călătorii prin lume, cu rulota. Vezi, la visuri nu mă întrece nimeni, am o experienţă de foarte mulţi ani!

  • Care a fost cea mai mare bucurie pe care ţi-au adus-o „Aventurile lui Păienjenel”?

Mi-a adus prietenii la un loc! Prieteni din şcoala generală, din liceu, din facultate, de la fostul job, din proiectele trecute şi prezente. Ba chiar din proiectele din viitor – oameni cu care abia am început să lucrez şi care au fost lângă mine. Chiar dacă nu toţi au ajuns, fizic, la evenimentul de prelansare sau la Bookfest, mi-au scris, m-au sunat, i-am simţit aproape de mine, bucurându-se sincer. Pentru mine, asta a fost răvăşitor. Am trăit foarte intens momentul şi chiar m-aş bucura să fac şi eu parte, la rândul meu, din bucuria visurilor lor.