Inspirația artistică a fost întotdeauna învăluită într-un oarecare mister. Este o operă de artă doar rodul unei munci asidue sau este har, un dar divin? În antichitate se credea că poeții sunt inspirați de zei. Astăzi, vorbim despre legătura dintre creativitate și starea de flux, definită atât de exact de psihologul Mihaly Csikszentmihalyi în celebra sa carte „Flux. Psihologia fericirii”. Problema de care s-au izbit mulți scriitori (pentru că la ei ne referim acum, dar situația poate fi valabilă pentru oricine dintre noi) este că inspirația vine când vrea ea și nu atunci când ne-ar fi de folos. Pentru a intra în starea necesară creației și pentru a-și găsi inspirația scriitorii apelează la metode destul de neobișnuite. Să aflăm secretele a 5 scriitori în încercarea de a-și stimula creativitatea.

Rutina strictă a fiecărei zile și sportul intens constituie secretul inspirației lui Haruki Murakami, pe care scriitorul japonez nici nu a dorit de altfel să-l ascundă. Timp de șase luni pe an, cât scrie, Murakami are un ritm al vieții aproape hipnotic, în sensul că nu se abate sub nicio formă de la activitățile stabilite: deșteptarea la ora patru dimineața, cinci sau șase ore de scris, alergare pe distanța de 10 km sau înot, odihnă în restul orelor rămase și, nu mai târziu de ora nouă seara, înapoi în pat, la culcare. „Mă autohipnotizez ca să accesez o stare mai profundă a conștiinței” a mărturisit scriitorul. Murakami a folosit aceeași metodă și când a lucrat la ultimul său roman, „Uciderea comandorului. O idee își face apariția”. Acesta este doar primul volum din cele trei care alcătuiesc romanul de peste 2000 de pagini. Pentru a rezista efortului presupus de scrierea acestui roman amplu, Murakami s-a pregătit fizic intens și chiar a parcurs și un maraton – lucru impresionant ținând cont de faptul că scriitorul e în pragul vârstei de 70 de ani.

Laureatul Premiului Nobel Jose Saramago are o metodă cel puțin interesantă de a-și găsi inspirația. Scriitorul portughez face lungi liste de întrebări ipotetice de genul „Cum ar fi dacă…?” și notează replici ale persoanelor cu care intră în dialog în fiecare zi. De altfel, ideea romanului „Intermitențele morții” chiar așa s-a și născut. „Cum ar fi dacă moartea și-ar lua un timp vacanță?” s-a întrebat scriitorul. Iar o variantă de răspuns la această întrebare o aflăm din „Intermitențele morții”, un exercițiu de imaginație despre implicațiile sociale, politice, religioase, dar și filozofice ale dispariției morții într-o bună zi, într-o țară nenumită.

Despre Khaled Hosseini, scriitorul american de origine afgană care ne-a oferit tulburătoarea poveste din „Vânătorii de zmeie”, putem spune că își găsește inspirația mai mult întâmplător, urmărind canalele de știri. Așa s-a născut și romanul său despre prietenie și trădare „Vânătorii de zmeie”. În 1999, Khaled Hosseini a văzut la televizor o știre despre regulile impuse de talibani, iar printre acestea se număra interdicția de a mai ridica zmeie. Hosseini și-a amintit de copilăria petrecută la Kabul, când obișnuia frecvent să înalțe zmeie alături de prietenii săi, iar imaginația a completat imediat tabloul. Hosseini a scris imediat o povestire de douăzeci și cinci de pagini, dar cum în acea vreme era ocupat cu cariera de medic, a uitat de ea. Doi ani mai târziu, când trebăluia prin garaj, a găsit povestirea, care a devenit bestsellerul „Vânătorii de zmeie”. Capricioase și încurcate sunt căile inspirației!

Pentru autorul romanului „Fight Club”, Chuck Palahniuk, deja un clasic al literaturii underground, procesul de creație reprezintă mai mult o „exorcizare” a demonilor interiori. Scriitorul recunoaște că singura sursă de inspirație pentru romanele sale este propria viață și mai ales evenimentele neplăcute prin care a trecut. Palahniuk și-a șocat nu o singură dată cititorii prin duritatea unor scene din romane sau prin profilul personajelor sale, ceea ce i-a atras și eticheta de nihilist, pe care scriitorul american a negat-o cu hotărâre. A explicat însă că prin romanele sale încearcă să transforme episoade dureroase ale vieții, pe care nu știe cum să le rezolve, în povești mai puțin personale și mai puțin dureroase. Chuck Palahniuk face referire la efectul cathartic al literaturii, la sublimarea durerii prin artă.

Câștigător al Premiului Pulitzer pentru romanul „Drumul” și autor al apreciatei „Trilogii a Frontierei” din care fac parte „Căluții mei, căluți frumoși” (distins cu National Book Award), „Marea trecere” și „Orașele din câmpie”, Cormac McCarthy este unul dintre cei mai apreciați scriitori americani ai momentului. Mare parte a romanelor sale au fost ecranizate, cu mare succes: „Nu există țară pentru bătrâni” a fost distins cu nu mai puțin de patru premii Oscar. Cât privește inspirația pentru romanele sale tulburătoare prin profunzime și frumusețea stilului, atât de apropiate de capodopere, după cum adesea s-a afirmat, rețeta lui Cormac McCarthy este una simplă – stă de vorbă cu oamenii. Pentru romanul „Drumul” autorul american s-a inspirat dintr-o discuție pe care a avut-o cu unul dintre fiii săi. Mai mult, unele dialoguri din carte reprezintă o transcriere cuvânt cu cuvânt a acestor conversații. De altfel, romanul este dedicat fiului mai mic al scriitorului, John Francis McCarthy.

Voi ați fost vreodată în „pană” de inspirație? Ce părere aveți despre soluțiile scriitorilor de mai sus? Vi se par eficiente?