Cei mai mulți dintre noi au crescut cu „Cele mai frumoase povești de Andersen”, cu „Povești populare românești” sau cu „Povești nemuritoare”, iar amintirile acestea rămân, chiar și la vârsta adultă, unele dintre cele mai duioase și mai dragi nouă. Nici nu ar avea cum să fie altfel, pentru că sunt însoțite de emoțiile intense, pozitive, trăite de noi la vârsta copilăriei, atunci când tocmai descopeream ținuturile magice ale poveștilor. Dar mai sunt acestea potrivite și în timpurile moderne, când tehnologiile cele mai avansate sunt parte a vieții noastre de zi cu zi? Putem suprapune imaginarul copilăriei noastre peste cel al generațiilor de copii de azi, fără teama că vom părea inadecvați, desueți? Suntem convinși că poveștile cu zâne, prinți și prințese, balauri și Gheonoaie nu se vor demoda niciodată. Iar în sprijinul acestei afirmații vă  invităm să reflectați la următoarele 3 argumente.

Observând sistemele educaționale performante din lume (cum sunt cele din țările nordice, spre exemplu), sesizăm că acestea au anumite principii în comun. Copiii (ca de altfel și adulții) învață cel mai bine un lucru atunci când centrele emoționale din creier sunt activate și astfel, prin repetare, se creează noi legături între celulele nervoase. Să nu ne mirăm că astfel de sisteme educaționale promovează joaca drept un mod foarte eficient de a învăța lucruri noi. Astfel, copiii au ocazia de a se descoperi pe ei înșiși, dar și lumea, într-un mod optim, fără efort și cu interes. Dincolo de narațiunea fantastică, poveștile conțin seturi de valori pe care oamenii vor să le transmită mai departe. Poveștile celebrează curajul, dârzenia și perseverența eroului de a-și atinge scopul, altruismul și generozitatea. Multe dintre ele ne învață să prețuim natura, care adesea îl sprijină pe protagonist în probele prin care trece. Poveștile ne învață că binele este până la urmă răsplătit și că există dreptate pentru toată lumea. Indiferent în ce colț al lumii am trăi, aceste valori sunt încă înscrise în genele noastre. Iar poveștile cu zâne, prinți și prințese nu se vor demoda, tocmai pentru că ne prezintă o imagine a lumii în care vrem să credem.

Dar cum putem să facem, concret, ca o simplă poveste să se transforme într-o lecție de viață? Cum putem determina copilul să o asculte atent, astfel încât să-și dezvolte imaginația și vocabularul și totodată să-și extindă universul cunoașterii? Experții în educație susțin ideea că lecțiile spuse sub forma unor povești sunt cel mai eficient mod de învățare. Este important atât ca persoana care spune povestea să inspire încredere copiilor, cât și să existe un anumit ritual de lectură (stabilit de fiecare părinte, după preferințe). Prin repetare, acest ritual ajută la obținerea stării de concentrare necesare cititului și la crearea de noi conexiuni nervoase. Bineînțeles că este important și modul în care spunem povestea. Dacă povestitorul este implicat și interpretează într-un mod expresiv narațiunea citită, emoțiile sale vor fi împărtășite și de copil. Empatia, calitate atât de necesară relaționării, astfel se dezvoltă. Copilul devine empatic nu numai față de cel care istorisește, ci și față de eroii poveștii propriu-zise. Legătura emoțională stabilită astfel între părinte (sau bunic) și copil este foarte puternică. Acesta este un alt argument în favoarea faptului că, măcar pentru astfel de momente prețioase, nu vom renunța prea ușor la povești.

Și de ce să nu recunoaștem că ne place să le spunem povești copiilor? În creierul adultului care citește o poveste copilului său sunt activate aceleași mecanisme emoționale. Poate nu ne mai amintim exact toate întâmplările prin care trece Făt-Frumos, dar, pe măsură ce citim, vechi amintiri renasc în mințile noastre – atmosfera serilor în care ni se citea și nouă, sentimentele plăcute de răsfăț, confort, siguranță (care poate nu mai sunt atât de frecvente la maturitate), chipurile dragi ale părinților, tineri pe-atunci, alături de care începeam să descoperim încet-încet lumea. Amintirile pe care ni le evocă lectura unei povești sunt, în general, pozitive. Și iată cum clasicele povești cu zâne, spiriduși și Cosânzene conferă chiar și adulților o incredibilă stare de bine. Pentru câteva zeci de clipe – atât de prețioase – grijile și anxietatea sunt puse între paranteze și reușim să ne relaxăm. Iată un alt argument în favoarea ideii că poveștile, adevărate depozitare ale valorilor morale și culturale ale comunităților din care facem parte, nu vor dispărea prea ușor.

Voi credeți că poveștile copilăriei noastre sunt cu adevărat nemuritoare sau va exista o vreme când mesajul lor va fi considerat depășit?