În 2013 a apărut o carte intitulată „The Cuckoo’s Calling” (tradusă şi în română drept “Chemarea cucului”). Autorul, Robert Galbraith, s-a vădit a nu fi altcineva decât faimoasa inventatoare a lui Harry Potter, J.K. Rowling. Revelaţia i-a luat pe mulţi prin surprindere şi, în câteva zile, cartea a apărut în listele celor mai vândute volume din acea perioadă. Întrebarea care i-a măcinat pe mulţi, însă, a fost de ce a ales o scriitoare de succes să publice sub alt nume şi, în general, de ce folosesc unii creatori pseudonime când vine vorba de lucrări de-ale lor.

Practica e veche. În secolul 19, Mary Ann Evans a luat numele de George Eliot ca să pună distanţă între ea şi celelalte romanciere, interesate de cu totul alte subiecte. Samuel Langhorne Clemens a publicat sub numele de Mark Twain. John Banville, un scriitor irlandez câştigător al Man Booker Prize, scrie romane poliţiste sub pseudonimul de Benjamin Black. Julian Barnes, un alt câştigător al aceluiaşi premiu, scrie thrillere ca Dan Kavanagh. „Regina crimei”, Agatha Christie, a scris şi romane de dragoste, dar care nu s-au bucurat deloc de acelaşi succes ca cele din genul cu crime şi detectivi care au consacrat-o. Patricia Highsmith, autoarea „Talentatului domn Ripley”, un thriller care a ţinut cu sufletul la gură milioane de cititori, a publicat un roman din categoria LGBT sub pseudonimul de Claire Morgan.

Așadar, unul dintre motivele pentru care anumiți scriitori apelează la un alt „nume de scenă” este pentru că astfel pot să scrie cărți în alte genuri decât cele care i-au consacrat.

Un al motiv ar putea fi… prea marea productivitate. La începutul carierei sale, Stephen King a folosit pseudonimul Richard Bachmann pentru că, la acea vreme, scriitorii erau adesea limitați la a scrie doar o singură carte pe an. Cărțile publicate de el astfel au înregistrat un oarecare succes, dar când s-a aflat adevărata identitate a autorului, vânzările au explodat.

Un pseudonim oferă și șansa de a fi luat în serios, un lucru deosebit de important mai ales pentru femeia din epoca victoriană, dominată de criticii de sex masculin. Surorile Brönte au scris sub numele de Currer (Charlotte), Ellis (Emily) și Acton (Anne) Bell pentru că felul lor de a scrie nu era ceea ce vremurile puteau numi o „scriitură feminină”.

Pe blogul ei, J.K. Rowling a spus că decizia de a publica sub pseudonim a venit ca urmare a dorinței de a scrie fără presiunea așteptărilor. Mai mult, e vorba, poate, și de nevoia de a fi necunoscut pe scena literaturii, un lucru valoros pentru cineva care oricum și-a început cariera publicând sub un nume neutru.

Alți autori care au publicat sub pseudonim

Isaac Asimov a scris o carte young adult cu influențe sci-fi sub numele de Paul French. Cartea era programată să fie transformată într-un serial TV, iar acesta era felul autorului de a se proteja de un eventual eșec. Serialul nu a fost produs niciodată.

Anne Rice a scris ficțiune erotică sub două pseudonime: A.N. Roquelaure și Anne Rampling.

Louisa May Alcott, cunoscută pentru romanul „Micuţele doamne” a folosit numele neutru de A.M. Barnard pentru a publica thrillere gotice, considerate nedemne pentru o femeie a secolului 19.

Dacă ai scrie o carte ți-ai folosi numele real sau un pseudonim?