Într-o lume în care suntem „confiscați de actualitate”, de temele cu caracter de urgență izvorâte din viața noastră de zi cu zi – de politică internă și externă, delicate situații economice sau sociale – Andrei Pleșu ne propune în Despre inimă și alte eseuri să ne oprim un pic și asupra „inactualităților care ne macină subliminal”, adică asupra „rostului și istoriei inimii, neliniștilor și promisiunilor bătrâneții, meteahnei prostiei, sensului răului”. Cititorii vor sesiza, cu siguranță, ghilimelele care însoțesc cuvântul inactualitate. În contextul unei lumi care este acaparată de imediat, filozoful și eseistul încearcă, cu umor subtil, profunzime și printr-un voluptuos și rafinat dialog cu cititorul, să îl îndrepte spre acele teme care vor fi întotdeauna în actualitate – acea actualitate a propriei noastre condiții de oameni, indiferent de cultura căreia îi aparținem, naționalitate și culoarea pielii.

Cele patru eseuri cuprinse în acest volum („Despre inimă”, „Despre bătrânețe”, „Despre prostie”, „Despre problema răului”), însoțite de generoase propuneri de lectură aduc în discuție, de fapt, esența fiecăruia dintre noi, acele teme care sunt fundalul intim al gândirii omului în particular și cauza ultimă a frământărilor sociale, în general. Eseurile din acest volum, care au constituit subiectul unor conferințe susținute de Andrei Pleșu, oferă cititorilor privilegiul și plăcerea unui „dialog” – savuros, dintr-o perspectivă neașteptată și cu bogate referințe culturale – cu eseistul român. Stilul oral folosit de autor este un atu în plus al acestui volum, care își propune nu să epuizeze temele în discuție, ci să ridice „un repertoriu de întrebări acute, cu a căror țesătură (cititorul) nu mai apucă, ocupat cum este (cum suntem toți), să se confrunte. Îmi fac iluzia că paginile acestea vor avea măcar efectul unor scurte promenade igienice, în afara hărțuielii cotidiene”.

De la inima clinică, cea care se poate afla în atenția medicilor, asociată spontan cu ideea de moarte, eseistul face trecerea către „inima romantică”, a afectelor. Putem avea „inimă grea” sau „inimă mare”, putem suferi de „inimă albastră” fără ca acestea să reprezinte simptome clinice, ci o radiografie a sentimentelor noastre. Când spunem că „vorbim din inimă” ne referim la profunzimile autentice ale ființei noastre. „Inima e expresia supremă a identității noastre, e ceea ce e mai adânc și mai specific în noi” spune Andrei Pleșu. Inima, ca spațiu al cunoașterii, al înțelegerii în esență a lucrurilor este luată în discuție de eseist, care prezintă cititorului referințe literare, filozofice și teologale în sprijinul afirmațiilor sale.

„Ce curios! Se moare de milioane de ani și lumea încă nu s-a învățat cu asta!” Remarca îi aparține lui Constantin Noica, citat de Andrei Pleșu în eseul „Despre bătrânețe”. Cu luciditate și umor, vârsta senectuții este pusă sub lupa filozofului, care, apelând la Sofocle, Cicero și viziunea creștină asupra acestei vârste descrie „aventura” bătrâneții cu avantajele și neajunsurile ei.

„Nu e om să nu treacă, din când în când, prin crize de prostie. Trebuie să fii foarte prost ca să crezi că n-ai fost prost niciodată. Dar ești scuzabil dacă îți iei, la timp, distanță față de derapajele proprii”. Chiar dacă ne amuzăm citind această frază din eseul „Despre prostie” nu putem să nu apreciem cât de exactă este constatarea. Neobișnuita incursiune pe teritoriul a ceea ce definește cuvântul „prostie” este una pe cât de savuroasă, pe atât de instructivă. Odată ce aflăm că de prostie nu este nimeni scutit, nici cele mai inteligente persoane, ne simțim mult mai ușurați. „Portretul prostului” este clar deslușit de Andrei Pleșu – „Prostul e cineva care crede că știe”. Întregul arsenal al prostiei (vorbirea standardizată, repetitivă, cu automatisme de limbaj, prejudecățile etc) este analizat de eseist. Nici „prostia cultă” nu scapă de privirea obiectivă, am zice, a filozofului. Portretele unor categorii de proști – „prostul solemn sau cel vesel, prostul volubil sau cel harnic și mămos” – sunt realizate prin observații similare celor cu care se identifică o boală. Cititorii vor deveni, desigur, curioși să vadă cui pot aplica diagnosticul sugerat de Andrei Pleșu.

Eseul „Despre problema răului” așază dialogul într-un registru mult mai grav. „Răul este esențialmente zâzanie, vrăjmășie, dușmănie. Dar n-ar exista progres interior, viață spirituală, dacă am fi tot timpul în norii soluției.” Până la urmă, chiar dacă am vrea să înțelegem în profunzime această problemă de care se izbește fiecare dintre noi, „răul participă la un joc misterios, complicat și necesar” ne spune Andrei Pleșu și este „un mister al economiei lumii”.

Vouă vă plac eseurile lui Andrei Pleșu?