Sunt mari personalităţi autohtone care ne fac să fim mândri că suntem români, că ne-am născut într-un spaţiu care, deşi contestat aprig, a fost capabil să dea naştere unor figuri remarcabile, care au marcat istoria şi cultura europeană. Printre aceste nume care ne provoacă fiori de mândrie patriotică se numără doi centenari, al căror secol de existenţă l-am sărbătorit chiar în acest an: este vorba despre Neagu Djuvara şi Mihai Şora.

Neagu Djuvara a avut o existenţă care ar putea foarte uşor să devină subiect de film, chiar (şi mai ales) într-o eră a blockbuster-elor cu efecte speciale cât cuprinde şi profunzime care lasă de dorit. S-a născut în 1906, într-o familie aristocrată de origine aromână, împărţind aceeaşi descendenţă cu diplomaţi, oameni politici şi intelectuali de prestigiu ai istoriei.

Nu numai originea îl deosebeşte însă pe Neagu Djuvara de masa cenuşie a populaţiei, ci şi viaţa sa remarcabilă. S-a remarcat ca istoric, filosof, diplomat, jurnalist şi romancier, dar nu îl defineşte doar cuvântul scris, ci şi uluitoarea sa poveste, trăită într-o vreme în care viaţa era degustată cu toate simţurile, intens, răvăşitor, nu în spatele unui ecran colorat de smartphone.

A studiat în Franţa, acolo unde şi-a luat licenţa în istorie la Sorbona (1937) şi apoi doctoratul în drept la Paris (1940). A continuat cu o docenţă (doctorat de stat) în filosofia istoriei, tot la Sorbona, în 1972 şi deţine o diplomă a Institutului național de limbi și civilizații orientale.

Nu doar educaţia l-a ajutat însă să se remarce ca o personalitate extraordinară a epocii sale, ci şi participarea activă la evenimentele perioadei. Neagu Djuvara nu doar a analizat fapte istorice, protejat de filele atemporale ale unei cărţi, ci a jucat şi un rol important în conturarea istoriei. A fost trimis în calitate de curier diplomatic în Suedia, în cadrul negocierilor de pace cu Uniunea Sovietică şi a contribuit la rezistenţa anti-comunistă organizată în afara ţării. A fost însă obligat să accepte realitatea, că România nu putea fi salvată din gheara regimului opresiv, aşa că a început o nouă aventură a vieţii sale, stabilindu-se pe Continentul negru, în Republica Niger, acolo unde va participa la dezvoltarea statului din poziţia de consilier diplomatic şi juridic şi de profesor universitar.

În 1989 se întoarce în ţară, şi de aici va începe misiunea sa de istoric, aceea de a demonta miturile instaurate în mentalitatea colectivă de regimul comunist. Cu o energie de neînfrânt şi un condei dur, dar cât se poate de lucid, Neagu Djuvara a lovit în figuri istorice cu o reputaţie de neîntinat („De la Vlad Țepeș la Dracula vampirul”, „Mircea cel Bătrân și luptele cu turcii”) şi a lansat ipoteze şocante, pe care ceilalţi istorici le-au respins cu vehemenţă (printre altele, aceea că la fondarea statului medieval românesc au participat şi nobili de origine cumană, din spaţiul turc, alterând mitul purităţii daco-romane a românilor în „Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod cuman la începuturile Țării Românești”). Unele dintre cele mai importante opere sale sale, „O scurtă istorie ilustrată a românilor”, „Există istorie adevărată?” şi „Cum s-a născut poporul român?” ne demonstrează că istoria e mai mult decât înşiruirea plastică de fapte eroice din manualele de istorie. Ipotezele lucide ale istoricului au lovit şi în occidentalismul asumat de statul nostru azi, Neagu Djuvara subliniind că nu ne putem nega niciodată puternicele influenţe orientale („Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne”), dar şi în mitul Americii salvatoare, despre care centenarul afirmă că a instaurat o „hegemonie europeană” („Războiul de șaptezeci și șapte de ani și premisele hegemoniei americane (1914 – 1991”).

Farmecul lui Neagu Djuvara şi fascinaţia pe care o trezeşte în continuare în rândul celor care îl admiră nu derivă însă numai din activitatea sa de istoric. Ca orice personalitate fără vârstă, el a continuat să se adreseze tinerilor, pe care a încercat să îi formeze, şi-a povestit uluitoarea viaţă („Amintiri și povești mai deocheate”, „Amintiri din pribegie”) şi ne-a demonstrat că avem motive să fim mândri că suntem români.

Rolul său esenţial în societatea şi cultura românească a fost cimentat prin acordarea statului de membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași și al Institutului de Istorie „N. Iorga” din București. Neagu Djuvara este şi Doctor Honoris Causa al Universității din București şi al Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi. Centenarul nostru a fost decorat cu Marea Cruce a Ordinul național „Serviciul Credincios” şi cu „Ordre des Arts et des Lettres”. Dincolo de toate aceste omagii, răzbate însă respectul şi fascinaţia pe care ni le trezeşte uluitoarea sa viaţă!

Dacă ar fi perceput aşa cum trebuie ameninţarea comunistă, poate altul ar fi fost destinul lui Mihai Şora, unul dintre cei mai importanţi filosofi şi eseişti români, care tocmai şi-a sărbătorit cea de-a o suta aniversare, pe 7 noiembrie 2016.

La fel ca Neagu Djuvara, Mihai Şora a pornit pe drumul sinuos al vieţii cu avantajul unei educaţii strălucite. Şi-a făcut studiile de filosofie la Universitatea din Bucureşti, acolo unde i-a avut ca profesori pe Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, dar şi ca asistent la seminar pe marele Mircea Eliade. Cel de-al doilea război mondial l-a găsit în Franţa, acolo unde călătorise pentru a redacta sub conducerea lui Jean Laporte o teză despre opera lui Blaise Pascal.

Retras la Grenoble din faţa ameninţări naziste, Mihai Şora a făcut parte din rezistenţa franceză şi a devenit membru al Partidului Comunist francez. A continuat să scrie, redactând prima sa carte, „Du dialogue intérieur” şi a activat ca cercetător stagiar la Centre National de la Recherche Scientifiqe din Paris, până în 1948.

Ar fi avut probabil parte de un destin glorios peste hotare, dacă nu s-ar fi întors în ţară, de unde nu a mai fost lăsat să plece de guvernul comunist. I s-a permis însă să îşi continue activitatea intelectuală, spre deosebire de mulţi alţi mari gânditori români, şi a făcut parte din Ministerul de Externe. Cea mai prodigioasă activitate a desfăşurat-o la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, acolo unde a pus bazele seriei Biblioteca pentru Toţi. Lui îi datorăm primele noastre lecturi, şi nu am putea să îi fim mai recunoscători!

După Revoluţia din 1989, Mihai Şora a făcut parte din primul guvern democrat, condus de Petre Roman, în calitate de Ministru al Educaţiei, şi a fost decorat cu Ordinul național „Steaua României” în anul în care a bifat un secol de existenţă, 2016. Pe lângă traducerile din Rousseau şi Jean-Paul Sartre, Şora a fost recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Sarea pământului” (operă concepută sub forma unor dialoguri care amintesc de Platon, ale căror protagonişti sunt Mai Ştiutorul şi Tânărul Prieten) şi „Firul ierbii”.

Dacă mai ai nevoie de motive pentru a-l admira pe acest centenar de excepţie, află că Mihai Şora a mai avut grijă să ne ofere o lecţie admirabilă; aceea că dragostea nu cunoaşte noţiunea de „târziu”: în 2014, filosoful s-a căsătorit cu poeta şi eseista Luiza Palanciuc.

Nu ne rămâne decât să le urăm „La mulţi ani!”, cu ocazia centenarului, acestor două figuri ilustre ale societăţii româneşti şi să le mulţumim pentru modelul pe care ni-l oferă!

Cunoşteai realizările celor doi centenari români, Neagu Djuvara şi Mihai Şora?

Surse foto: Wikipedia