Suntem convinși că, în această comunitate a iubitorilor de carte, sunt mulți aceia care se luminează de bucurie când cumpără un nou volum al autorului favorit. Mirosul de hărtie proaspăt tipărită, imaginile de pe coperte și notațiile sumare ale editorilor sunt promisiunea unei experiențe deosebite și totodată o invitație să descoperim o lume nouă. Vă propunem ca astăzi să pătrundem în culisele activității editoriale alături de Magdalena Mărculescu, director editorial al Editurii Pandora M. Drumul cărții către cititori și selecția autorilor, fenomenul Ferrante, „experiența vie” a lecturii marilor clasici, cititori mari și mici și preferințele lor în materie de carte sunt câteva dintre subiectele dezvoltate de directorul editorial al Editurii Pandora M.

Sunteți director editorial al Editurii Pandora M, care are în portofoliu colecții de ficțiune cu nume reprezentative de autori contemporani, dar și multe colecții de carte pentru copii. Alegerea autorilor pare un proces riscant. Există „măsuri de siguranță” pe care le luați pentru a nu da greș cu selecțiile făcute?

Da și nu. Alegerea autorilor este chiar esența actului editorial. De fapt, prin ce se definește o editură? Prin alegerea titlurilor și autorilor, astfel încât programul editorial propus să aibă o coerență conceptuală și imagistică. Nu știu cât de riscantă este această alegere; ea este întâi de toate definitorie pentru imaginea pe care o ai ca editură, pentru publicul pe care îl atragi și îl fidelizezi.

Dacă există ”măsuri de siguranță”? Da, în măsura în care, ca editor, trebuie să încerci să ai o coerență. Dacă publici cărți pentru copii, este nevoie de o consecvență, de un stil după care cititorii te recunosc. La fel se întâmplă dacă publici psihologie sau literatură, fie ea literatură lejeră, de relaxare sau literatură „mai” serioasă, adică genul de cărți care nu se bucură neapărat de un mare succes de piață, dar care rămân ca repere de valoare.

În același timp, dar într-un sens mai restrâns de data aceasta, este adevărat și contrariul și anume că nu există în mod absolut  ”măsuri de siguranță”. Când este vorba despre succesul unei cărți, experiența arată că predictibilitatea este o variabilă, nicidecum o constantă. În istoria publishing-ului există titluri care au devenit bestselleruri, deși nici cei mai recunoscuți editori nu au bănuit acest lucru și titluri pe care au licitat mai mulți editori dar care, ulterior, la publicare, au avut un succes de piață modest, uneori chiar neașteptat de mic.

Finalmente, din punctul meu de vedere, pasiunea editorului, implicarea lui în alegerile pe care le face și în modul în care le comunică este firul roșu al unui program editorial de succes.

 Putem considera că cititorii români au un profil anume? Ce cărți preferă și față de care sunt reticenți?

Nu cred că există un răspuns atemporal la această întrebare. Fiecare perioadă are un fel de profil al intereselor și nevoilor de lectură. Poate că acesta este de fapt harul editorial: să reușești să intuiești, să „ghicești” și chiar să anticipezi interesul pentru anumite teme, domenii, genuri de carte necesare la un moment dat. Și chiar să creezi mode, sa fii un trendsetter. Se citesc la ora actuală cărți de psihologie, cărți de popularizare a științei, pentru că oamenii au nevoie să înțeleagă ce se întâmplă în domeniile de cercetare importante, dar au nevoie ca aceste lucruri să fie comunicate într-un limbaj accesibil. De asemenea, se citesc cărți de literatură, bine scrise, cu subiect antrenant; am observat că ficțiunea este o zonă în care se definește într-un mod foarte natural fidelitatea cititorului: există oameni care vin la standul editurii Trei la fiecare târg de carte și ne spun cum au citit un anumit autor și doresc să-l urmărească, să citească și alte romane ale lui. Sau să citească și alte romane din aceeași colecție, pentru că, dacă le-a plăcut ceva, apoi au încredere și în alte cărți pe care editorul le publică în seria respectivă. De asemenea, adolescenții formează o categorie de cititori foarte interesantă: ei sunt foarte pasionali, direcți. Le place sau nu le place ceva. Dacă le place, comunică mult între ei în mediile virtuale, își exprimă impresiile, așteptările, fac sugestii. Aceasta este o categorie de cititori foarte dinamică.

 Un nume important în portofoliul Pandora M este Elena Ferrante. Când ați luat decizia publicării romanelor ei ați fost convinși că cititorii din România vor rezona cu opera scriitoarei italiene?

Nu, nu am fost nicidecum siguri că Elena Ferrante, autoare care-și declina identitatea, avea să fie un succes pe piața românească. Mai ales că un roman al ei mai fusese publicat mai demult în România, fără un succes deosebit. Dar ne-a plăcut cum scrie, am fost siguri că este o autoare importantă, nu am avut niciun dubiu că romanele ei pot fi de succes. Faptul că am reușit să le și transformăm în mod real într-un succes a ținut cu siguranță de acest lucru simplu: ne-am îndrăgostit de romanele unei autoare care avea toate motivele să fie îndrăgită de orice cititor.

Putem spune că Elena Ferrante este, în România, un fenomen editorial similar ca amploare cu cel de pe plan internațional?

Da, putem spune acest lucru. Ca și pe plan internațional, succesul Elenei Ferrante s-a construit treptat, în timp, prin cea mai eficace manevră de promovare care poate exista pe piața de carte: comunicarea „de bouche-à-l’oreille”. Oamenii au citit primul roman din serie, „Prietena mea genială”, le-a plăcut, au vorbit mai departe, au recomandat-o și, în felul acesta, ea a intrat pe lista de lecturi a unui mare număr de cititori, efectul de popularizare devenind exponențial.

 De ce iubesc românii romanele Elenei Ferrante?

În mare parte, motivele pentru care citești cu plăcere cărțile Elenei Ferrante sunt universale: tetralogia napolitană, care începe cu „Prietena mea genială” este o carte despre viață, despre acel tip de prietenie indestructibilă, vitală, în care atașamentul și ambiția/invidia merg mână în mână, o lectură despre sentimentele altora în care ne regăsim noi, fiecare din noi, cu propriile sentimente. De asemenea, este o serie de romane foarte bine scrisă, captivantă prin acțiune și seducătoare prin măiestria cu care este spusă povestea. Ce să mai spun? Este o carte fabuloasă, ca o viață trăită în propria ta viață, o poveste pe care nu vrei să o pierzi și care devine parte din tine.

 Din punctul d-voastră de vedere, credeți că anonimatul pe care Ferrante îl păstrează ajută sau încurcă în promovarea romanelor ei?

Ceea ce-mi place cel mai mult în această poveste a anonimatului este faptul că, până la urmă, ea a rămas ca un detaliu lipsit de importanță în destinul  romanelor scrise de Elena Ferrante.

Probabil că, inițial, ar fi fost mai ușor dacă autoarea s-ar fi expus. Ar fi existat emisiuni cu ea, interviuri, ar fi participat la întâlnirile cu cititorii. Genul acesta de lucruri facilitează efortul de promovare a unei cărți. Prezența autorului este un mare atu, atunci când vrei să impui un roman. Faptul că succesul a survenit și fără autorul „în care și oase” confirmă cu mai multă forță valoarea scriiturii Elenei Ferrante, faptul că adevărata ei prezentă nu este cea „de pe scenă”, ci cea dintre rândurile cărților pe care le scrie.

 Pandora M are în portofoliu multe colecții de cărți pentru copii – PanDa, Literati, Cine a fost? – adresate micilor cititori cu vârste de la 2 la 13 ani. Mai citesc copiii?

Se pare ca da. Și dacă tot vorbim de copii de vârste mici, trebuie să ținem cont de faptul că aici avem de-a face cu echipe formate din copii și părinți. La 2 – 5 ani, părinții sunt cei care citesc copiilor. La 7 – 8 ani contează deja destul de mult dacă părintele a citit împreună cu copilul lui, formându-i astfel un gust, un interes față de lectură. De la 10 – 11 ani, deja copiii vor să aleagă singuri. Dar și atunci, contează mult subtilitatea cu care părintele își încurajează copilul să citească: este vorba de insistență și delicatețe în același timp. Noi organizăm și multe ateliere, în școli sau în librării, pornind de la cărțile ilustrate pe care le publicăm, ateliere în care lectura este asociată cu activități manuale, de creație. Sau reuniuni pe teme de discuție, și aici mă refer mai ales la întâlnirile mijlocite de cărțile din seria noastră „Cine a fost?”: este vorba de o serie care relatează într-un mod foarte plăcut viața unor personalități cunoscute (Einstein, Shakespeare, Ginghis Han, Steve Jobs etc). Tinerii care participă la astfel de prezentări au 10 – 12 ani și se antrenează în discuții despre personalități, citesc, se informează, sunt…sclipitori.

În afara numelor de rezonanță de literaturii contemporane, Pandora M are o colecție dedicată lui Shakespeare. E important să citim autori clasici?

Bineînțeles că este important. Doar că este ceva mai greu acum să convingem copiii să citească autori clasici, pentru că aceștia par mai greu accesibili, mai serioși, oarecum „din alt film” decât cel care „rulează” pe paginile de Facebook sau de Instagram. Uneori am senzația că, în primul rând noi, ca părinți, ar trebui să mai revenim din când în când la autorii clasici, să-i recitim sau citim (puțini dintre noi au citit „tot”), ca să vorbim despre ei nu ca despre niște exponate de valoare, ci ca despre niște experiențe vii.

 Există un scriitor față de care puteți spune că aveți o slăbiciune, un autor pe care-l iubiți în mod special?

Mai multi: dintre marii clasici, Dostoievski, Jane Austen, Dickens, apoi Marguerite Yourcenar (Memoriile lui Hadrian), Steinbeck (Șoareci și oameni), Fitzgerald (Marele Gatsby), Kazantzakis (Zorba Grecul), Michel Tournier (Vineri sau limburile Pacificului), Hesse (Narcis și Gură-de-aur), Kawabata (Frumoasele adormite), Haruki Murakami, Ian McEwan, Irvin Yalom etc…

 Credeți că o carte poate schimba viața unei persoane?

Cum aș putea răspunde negativ la această întrebare, când viața mea a fost și a rămas sub semnul cărților? Oricine este luminat interior de cărțile bune de care s-a atașat.