Dacă ai avea de ales între o doză adormitoare de Prozac și o carte, pentru ce ai opta? Suntem siguri că e o întrebare cel puțin ciudată (și cu răspuns de la sine înțeles între noi, prietenii cărților), dar criticii de la L’Express o folosesc pentru a ne face să înțelegem emoția vindecătoare pe care Eleganța ariciului” o poate aduce în viețile noastre.

Cartea aparține autoarei franceze Muriel Barbery, o profesoară de filosofie care trăiește acum în Japonia și care a reușit să se joace, în opera ei, cu cele mai mari pasiuni ale sale: filosofia mai sus-amintită, literatura, muzica și formele de artă preferate. O carte concepută ca o călătorie prin abisul existenței luminat de micile plăceri ale vieții nu a fost probabil creată pentru a vinde, dar, cu toate acestea, încă de la apariție, „Eleganța ariciului” a devenit un best-seller, ajungând la un tiraj de două milioane de exemplare achiziționate numai în Franța și fiind tradusă în mai mult de 40 de limbi. „Fenomenul editorial”, cum a fost numit acest Prozac literar, a atras și admirația criticilor, astfel că Barbery era recompensată cu prestigioasele Brive-la-Gaillarde Reader’s Prize și Prix du Rotary International, pe lângă omagiul French Booksellers Prize!

Nu e deloc puțin, pentru o carte care conține mai multe referințe filosofice decât pasaje doldora de acțiune. „Eleganța ariciului” uimește în primul rând prin protagonistele sale, care își împart frățește rolul de narator: portăreasa de 54 de ani Renée Michel și Paloma Josse, o fetiță de 12 ani care locuiește în luxosul imobil de la adresa 7 Rue de Grenelle, una dintre cele mai sofisticate locații pariziene, un imobil în care poți doar visa că trăiești. La prima vedere, cele două par la fel de deosebite precum întunericul și lumina (o temă pregnantă în carte), dar, la un sondaj mai atent în profunzimea lor, constați că ambele sunt la fel de impresionant de inteligente și la fel de convinse de nevoia de a-și camufla intelectul, pentru a se integra cât de cât în societate.

Astfel, Renée face tot posibilul de a-și pierde personalitatea unică și cultura scânteietoare în aparența plictisitoare, rudimentară a unei portărese. Cu propriile ei cuvinte: „sunt văduvă, scundă, urâtă, dolofană, am bătături la picioare și, dacă e să mă iau după unele dimineți mai neplăcute, o răsuflare de mamut”. În același timp și univers, Renée aprinde TV-ul și gătește cărnuri urât mirositoare pentru a păstra aparențele, refugiindu-se apoi în intimitate, unde se desfată cu delicatese în compania singurei sale prietene, portugheza Manuela. Mai mult, incredibila portăreasa se lăfăie alături de marile sale plăceri, lecturile din Tolstoi (și-a botezat, în cinstea marelui romancier rus, motanul Leo), filmele de artă japoneze, muzica Purcell și picturile olandeze din secolul al XVII-lea, pe care le adoră.

Dar Renée nu e singură: la câteva etaje distanță trăiește Paloma, o adolescentă de 12 ani care, speriată de faptul că va ajunge, precum părinții săi burghezi și fals intelectuali (tatăl e un fost ministru, iar mama citește Balzac și îl citează pe Flaubert între două ședințe de psihoterapie), printre „oamenii care aspiră la aștri și sfârșesc ca niște peștișori aurii într-un bol”, a decis să se sinucidă la vârsta de 13 ani.

Cele două se cunosc din vedere, dar habar nu au cât sunt de asemănătoare în încercarea lor de a da sens unei existențe futile. Sunt însă aduse împreună de moartea unui ilustru critic gastronomic, al cărui apartament din imobil este eliberat pentru a face loc japonezului Kakuro Ozu, un om de afaceri rafinat și cald care intuiește, alături de Paloma, că Renée nu e ceea ce pare, ci…un arici elegant. Cei trei te vor purta într-o călătorie a artei, a grației și a frumuseţii, până la punctul culminant al acțiunii, pe care nu ți-l vom dezvălui aici, dar despre care îți garantăm că te va zgudui.

Au fost voci critice care au afirmat că Eleganța ariciului” e mai mult un tratat de filosofie, cu capitole care au mai degrabă structura unor eseuri decât a unor fragmente de ficțiune. E adevărat, mai ales în cazul părților narate de Paloma Josse, care sunt formulate chiar ca inserții de jurnal și încep cu cugetări ale precocei lor autoare de doar 12 ani. Cu toate acestea, nu te lăsa intimidat de titulatura de roman cu conotații filosofice: conceptele cele mai profunde, care nu ne sunt accesibile tuturor, sunt explicate cu o grijă plină de tandrețe de autoare prin intermediul glasului personajelor sale. Astfel, „Eleganța ariciului devine o combinație colorată, dulce între un Proust contemporan și filmul francez „Fabulosul destin al lui Amélie Poulain”.

Ca bonus, ai o pe alocuri o subtilă, uneori chiar radicală critică la adresa segregării de clase din societatea franceză actuală. Unii critici (în special, cei anglofili), s-au declarat uimiți de cât de celebră a devenit „Eleganța ariciului”, în condițiile în care e extrem de dură chiar cu principalul său segment de public: intelectualii, oamenii cu o anumită stare materială care citesc și discută filosofie. Să nu te aștepți ca romanul să încerce să zguduie din temelii o lume solidă, dar pasajele în care portăreasa cu inteligență sclipitoare explică de ce e mai bine ca intelectul ei să rămână incognito, pentru a nu tulbura superficiala societate din imobilul luxos, sau adolescenta Paloma povestește cum încearcă să își ascundă deșteptăciunea la școală pentru a fi în rând cu colegii săi, sunt extrem de evocatoare în acest sens. Trăim într-o societate în care arta, literatura, muzica sunt digerate doar de anumite pături ale societății pentru că sunt la modă, și complet interzise unor alte categorii, pentru că realizează o discrepanță cu statutul lor? Ne numărăm și noi printre cei care ar considera că femeia de serviciu de la bloc e incapabilă să îl înțeleagă pe Kant sau că fetiţa simpatică a vecinilor nu are nici cea mai mică șansă să priceapă mecanismele existenței mai profund decât adultul din noi?

Dacă te descoperi încruntându-te gânditor, ușor vinovat la întrebările de mai sus, Eleganța ariciului” e un must-read. Dar cartea merită descoperită și de ceilalți dintre noi, cei care ne credem la adăpost de asemenea preconcepții, pentru ceea ce e: o călătorie ca un festin prin literatură, artă, filosofie, presărată cu aluzii comice, cu o tușă de umor uman și un strop de iubire.

Tu ce părere ai? Ai citit Cartea acestei săptămâni? Dacă da, ți-a plăcut?