Frumoasă schimbare de perspectivă. În urmă cu aproape 40 de ani, când povestirile fantastice ale Anei Blandiana surprindeau tulburător orizontul literar, selectam cu precădere nu cutare breșă eliadescă în real, ci, dimpotrivă, subversivul politic drapat in faldurile fabulosului. Acum, recitim firesc, din unghi strict estetic, universul angelic și constelația topos-urilor simbolizante de aici (casa, livada, câmpul, fluturii, biserica, visătorul visat) inclusiv prin grila fixată în timp de fantasticul cărtărescian, ceea ce sporește forța penetrantă a ambelor scriituri.

buton

Transcrierea episodului 199 al emisiunii Cartea de la ora 5: Ana Blandiana, Povestiri fantastice

Aproape simultan cu căpătarea calității de academician, Ana Blandiana și-a reunit la Humanitas toate prozele fantastice – Cele patru anotimpuri, din 1977, și Proiecte de trecut, din 1982.

Comparativ cu anii ’70-’80, când ea, unul dintre cei mai importanți poeți ai generației 80, a debutat în proză, toată lumea a fost șocată. Era atât de neașteptat acest val de realism oniric, acele proze care mergeau dinspre simbolismul din Cubul negru al lui Bacovia spre Allan Poe – Casa Usher, cu elemente din Jung. Era evident un fantastic liric de eu monologal, axat pe forța olfactivului și pe forța vizionară, dar au tulburat apele exact așa cum avea să o facă  Nostalgia lui Cărtărescu la sfârșitul anilor ’80.

Totul era  o parabolă a aparatului represiv, a lumii negre.

De neuitat rămâne acea imagine extraordinară din La țară. Pământul dispare sub o mare de boabe de porumb și, în marea aceea de boabe, apar numai dihănii, nevăstuici care se mănâncă între ele, până când boabele de porumb încep și ele să le mănânce pe rozătoare. Era un joc între Securitate, partid, aparatul represiv care ne ronțăia și revolta stihialului din noi.

Sau acea milă nesfârșită față de sperietori. Vai, sperietorilor, ce faceți, voi n-aveți suflet, nu sunteți bune de nimic, stați pe câmp să ne speriați. Nu ne sperie nimeni. Ei, bine, totul era citit în cheia subversivă a insurgenței.

Toate astea ne-au șocat atunci, dar, din păcate, fantasticul pur, viziunea pură, elementul poesco-bacoviano-eliadesc îl lăsam în planul doi.  Acum, când suntem liberi, avem, în sfârșit, libertatea să citim aceste proze fantastice în fantasticul lor, în dorința poetei de a dialoga cu un înger, în dorința de a vedea, pur și simplu, fluturi, și nu oameni, într-o capelă, într-o cupolă de biserică deschisă, în care nu mai zărim o Românie hărțuită de dictatură, ci, pur și simplu, realismul vizionar, ceea ce ochii sufletului nostru vor să vadă.

buton