Tulburătoare lectură pentru optzeciştii mai mult sau mai puţin nostalgici, care-şi vor întâlni aici neliniştile, umilinţele editoriale, elanurile insurgente, setea de afirmare, patosul generaţionist vs.conştiinţa valorii individuale, frenezia cenaclieră (cu apetisantele tensiuni concurenţiale dintre lunedism, echinoxism şi complexele moldave), micile mari sabotaje ale sistemului represiv, ori, dimpotrivă compromisurile (necesare sau inutile). Trăindu-şi viaţa, dar şi fiecare scrisoare, cu febrilitatea artistului care-şi presimte moartea prematură, Aurel Dumitraşcu (1955-1990) îşi expediază neastâmpărul cultural, social, profesional şi erotic pe adresa unui prieten şi confrate de breaslă mult mai calm, flegmatic şi bine cumpănit socialmente, dar la fel de ahotnic în ce priveşte formarea culturală şi afirmarea editorială.