Cine ar fi putut să ghicească sub aerul aulic-imperial şi sobrietatea profesorului universitar, în profesionalismul, sagacitatea pedagogică, elanul constructiv şi directeţea lui Mircea Zaciu travestiul permanent al unui eu nevrotic, copleşit de elanuri,  şi cenzuri contradictorii, de frustrări obsesive şi resentimente disforice frizând mania persecuţiei ?

Dincolo, însă, de şocanta valoare personal-revelatoare a acestui corpus epistolar, ceea ce frapează aici este imaginea din culise (sau, mai degrabă, de alcov trepidant) a vieţii universitare clujene (şi nu numai) din anii 50-80.