Plecând de la un eseu al lui T.S. Eliot din 1948, prevestind dictatura in-culturii, şi convocându-i pe George Steiner, Michel Foucault, Gilles Lipovetsky, Guy Debord ş.a. Vargas Llosa veştejeşte, în bun conservator elitarist, cultul divertismentului (exercitat în dauna educaţiei), dependenţa de Ştiri, alienarea internetică, pansexualismul, opera de artă ca marfă, indiferenţa la posteritate, generalizarea frivolităţii, alergia la autoritate (în sens de auctoritas : prestigiu, valoare ierarhie) dublată de frenezia mondială a anarhiei, într-un exemplar demers de resemnare activă.