Cartea „Firmanul orb” de Ismail Kadare, traducere din limba albaneză de Marius Dobrescu, a fost publicată la Editura Humanitas Fiction în anul 2017.

Scrisoare către Ismail Kadare

Scumpe domnule Kadare, abia trecusem de douăzeci de ani când v-am citit prima carte. Întâmplător, aceasta a fost Umbra. Ea m-a dus către Palatul Viselor, iar abia Palatul Viselor m-a dus către Generalul armatei moarte. Nu îmi place să-mi grăbesc concluziile și am, uneori, nevoie de trei cărți ca să schițez începutul unui verdict. În ceea ce vă privește, verdictul e neschimbat: sunteți cel mai bun scriitor din partea noastră de lume.

Sunt ani de zile de când mă uluiește cum Comitetul de Decernare a Premiului Nobel pentru Literatură întârzie în greșeala de a nu acorda decât uneori, mai degrabă rar, Premiul Nobel pentru Literatură. Să socotim că îi privește și că opera dumneavoastră, dacă putem îndura acest cuvânt, nu e mai puțin înaltă pentru că nu e aplaudată ca atare într-o seară de gală, la Stockholm.

Nu vă cunoșteam aceste povestiri, strânse în limba română sub titlul Firmanul orb. Nu m-au suprins, ceea ce nu înseamnă că nu m-au fermecat. Sunt exact așa cum mă așteptam să fie: magnifice.

Scumpe domnule Kadare, ați luat istoria Albaniei, ați luat spiritul Balcanilor, ați luat această lume orientală, fascinantă și îngrozitoare, și ați făcut din ea ceva mult mai mult: i-ați aflat un sens.

Sunt reunite aici povestiri pe care le-ați scris după căderea comunismului (Biserica Sfânta Sofia sau Furtul somnului imperial). Cred că putem fi de acord că, strict textual, nu li se pot aduce reproșuri însemnate. Ceva însă le lipsește. Ele nu mai sunt o formă de rezistență la totalitarism (așa cum sunt Adio trecutului sau Firmanul orb).

Firmanul orb, însă, e o capodoperă, cu nimic mai prejos decât Raport (ul) despre orbi al domnului Sabato sau decât Eseu(l) despre orbire al domnului Saramago, ca să rămânem între granițele parabolelor folosite de dumneavoastră.

Firmanul orb e o grozavă pledoarie împotriva autocrațiilor dintotdeauna și de pretutindeni, și, dacă ai cheia corectă de lectură, te cutremuri și îți cade o cortină în inimă (ironia din ultimele rânduri, împotriva orbirii de la Apus, rămâne, cred, tot ce s-a scris mai exact cu privire la granițele dintre Est și Vest).

Domnule Kadare, explicați, fără să pără că asta vă propuneți, mii de ani de cultură, de civilizație, de mentalitate, de spiritualite, de superstiții (ah, deochiurile!), de abuzuri, de răzbunări. Toate acestea, firește, le știți prea bine, și nu cred că de o laudatio de la București aveți dumneavoastră nevoie.

Altceva vreau să vă scriu: și anume că Neamul Hankonaților, scris la Tirana în 1977 (!), este o nuvelă care nu are a se rușina în nicio bibliotecă a lumii de proximitatea romanului Un veac de singurătate al domnului nostru Márquez.

Mă încântă cum doi oameni din colțuri diferite ale lumii, un albanez și un columbian, puteau să gândească, în aceeași epocă, la doar câțiva ani unul de celălalt, asemenea cronici ale timpului dincolo de care nu se poate spune niciun cuvânt în plus, și tocmai de aceea, în loc de încheiere, las aici, scumpe domnule Kadare, nu un cuvânt, ci o tăcere.