Alex Tocilescu, fiul regretatului regizor cu același nume, are (aproape) patruzeci de ani, dar se simte ca la șaisprezece. E publicitar și e cunoscut pe Facebook pentru superbele dumisale poze cu pisici – fotografii însoțite și de câteva cuvinte în care pisicile își batjocoresc stăpânul.

Aflați că Alex este și scriitor. A ajuns la cea de-a patra carte care îi intră în tipar. Scrie proză scurtă. Nu se lasă, chiar dacă lumea vrea să citească romane. Asta îi place lui, asta scrie.

Când să intre Alex în adolescență, Tocileștii s-au mutat în Germania, așa că a trăit acolo, la Frankfurt, două decenii. S-a însurat apoi cu o poloneză și a plecat cu ea la New York, New York. A divorțat de poloneză și s-a întors acasă, în București. Este președintele asociației de proprietari în blocul în care a copilărit. Blocul cam stă să cadă. Asta este situația.

Dacă vreți să faceți un best-seller anul acesta, mai bine abandonați ideea. Publică Alex Tocilescu la Polirom cartea asta – “Imperiul Pisicilor”. O să fie prima în clasamentul vânzărilor, vă dați seama. Are și pisică pe copertă, n-are cum să dea greș.

Ne aflăm la ceainărie cu Alex Tocilescu, el bea un cappuccino. Facem interviu în vederea unei apariții editoriale desigur inedite – „Imperiul pisicilor”, care va fi publicată în curând la Polirom. Care e treaba cu “Imperiul” acesta?
E o carte. De fapt, e și o proză în volumul ăsta despre imperiul pisicilor… Sună bine, e genul de lucru care se va vinde, probabil.

Dumneata te-ai și specializat în pisici, ți-ai creat o imagine de bun cunoscător al pisicilor.
Da, mă gândesc că te duci într-un magazin de cărți, într-o librărie, și ce vezi acolo? Cărți, normal. Zici: „Ce să iau?”. Te uiți pe ele și vezi titluri de-alea: „Trenul care nu duce nicăieri”, „Cum o aștept pe bunica la gară”…

„Greața”, de Sartre; „Ciuma”, de Camus…
Da, „Tusa măgărească” de Cutărescu… și nu te interesează. Dar vezi „Imperiul pisicilor” și zici: hopa! E cu pisici, dacă nu-mi place pot oricum s-o dau mai departe, s-o fac cadou. Pe copertă e o pisică. N-are ce să fie rău.

Ce fel de om să fii să nu-ți placă pisica?
Da, exact așa m-am gândit. Ce fel de om să fii să nu cumperi o carte cu o pisică pe copertă?

Prezența dumitale în lumea virtuală – foarte angrenată în lumea pisicilor – a devenit un punct de reper în pregătirea volumului? Ai făcut intenționat? Te-ai branduit, nemernicule, ca să zic așa?
Nu, dar pare, nu-i așa? Dă foarte bine. Eu chiar aveam pisicile alea, și na.

ALEX TOCILESCU ȘI O SOPHIA LOREN A PISICILOR

Pare că ai avut o strategie pe termen lung… Spune drept.
Aș putea să zic da, ca să par și eu mai deștept, dar e de fapt nu. Am trei pisici, am pus o dată o poză cu două pisici care fac mișto de mine, am redat posibilul lor dialog…

Doar două, așadar. Ursula a apărut mai târziu….
Da. Ursula e de patru luni, cred. Dar ea a ridicat mult totul…

Practic, Ursula e motorul.
Da. Ea e cea mai frumoasă. Celelalte sunt pisici cum mai vezi.

Pe copertă ai pus una portocalie, ca să inciți, să ajungi best-seller, nu-ți mai ajunge, Tocilescule…
Da, Ursula e așa. Și are și niște ochi foarte frumoși – seamănă cu Sophia Loren, nu pot să explic.

Superb, o Sophia Loren a pisicilor!
Da, da, da, ea e. Și are și niște picioare frumoase, pentru o pisică.

(Râde) Pare foarte dubioasă afirmația ta. Cât de intimă e relația ta cu pisicile?
Ele se urcă la mine pe burtă și torc, după aia… Și după aia pleacă. Asta e relația cu ele.

(Râde) Și tu rămâi suferind, în urma plecării lor?
Nu rămân suferind, mă duc după ele și le dau de mâncare, ca să aibă de ce să toarcă iar, să mai vină la mine pe burtă.

Frumoasă relație. Așadar, cartea dumitale e o colecție de proze scurte. Cât de scurte?
Cea mai scurtă are probabil o pagină-două. A4, zic. Și cea mai lungă e destul de lungă, la 8-9 pagini.

Ești mulțumit de munca dumitale? Ai muncit mult ca să faci asta sau ți-au ieșit, așa, fără prea mare efort?
Au ieșit de foarte multe ori de la sine, adică, na, sunt proze adunate din ultimii zece ani.

Aveai un sertar unde strângeai? Cum ai procedat?
Aveam un folder pe desktop.

Bravo, că suntem în mileniul III, uitasem.
(râde). Așa. Sunt mai multe – unul pe care scrie „Proze” și altul pe care scrie „Proze neterminate” sau „Proze în lucru”, nu mai știu cum am zis.

Și când încheiai una, intra la „Terminate”?
Da, o băgam la „Terminate”. Și de mulți ani mă tot uit dacă s-au adunat destule, și nu erau destule! Abia anul ăsta, fiindcă am băgat două sau trei mai lungi, s-a umplut volumul.

Ai fost mai inspirat în 2017-le ăsta?
Nu. Am fost mai harnic.

De ce? Crezi că e de la bătrânețe?
Nu, cred că voiam să ajung mai aproape de glorie!

Aveai dorința să termini, totuși, cartea.
Da. Sunt înnebunit după glorie, îți dai seama.

A câta carte e asta, Alex?
A patra.

Care a fost destinul primelor tale trei cărți?
Prima a avut un destin OK.

ALEX TOCILESCU ȘI MAMA LUI MIRCEA BADEA

Cum se numește?
Prima se numește „Eu et al.”, a apărut tot la Polirom, prin 2005 sau 2007, nu mai știu

…un an ‘impar’, oricum.
Da, fără soț și cu „20” înainte. O carte care n-a avut niciun succes inițial – câteva critici drăguțe, și cam atât. Dar după aia…

S-a reeditat?
Nu, nu s-a reeditat. Mă miră că nu s-a întâmplat și îmi pare rău. Ea a mers așa, s-a uitat de ea, a ajuns la „reduceri” și costa un leu. Și când costa ea un leu – adică atunci când n-aș fi vrut să se vândă neapărat –, o doamnă dintr-un comitet de părinți al unei școli generale din capitală și-a zis: „Trebuie să premiem olimpicii la română din clasa a VI-a!”.

(Râde)
Și s-a gândit ea: „Hai să le iau cărți!”, că na, română = cărți. S-a dus într-o librărie…

A luat de la „reduceri”…
Evident. A luat două cărți – Oscar Wilde, ceea ce la clasa a VI-a e… na.

Nu a fost neapărat cea mai fericită alegere.
Nu, dar nici a mea. Pentru că, dacă s-ar fi uitat pe coperta a patra, ar fi văzut că acolo e descrisă cartea – printre altele se scrie că „limbajul pulo-pizdic al lui Tocilescu este fabulos”… Na, „pulo-pizdic” te duce cu gândul la…

… la Doamne iartă-mă!
Da. E o carte în care se întâmplă multe lucruri din astea.

Împotriva firii?
Da. Ea, doamna, totuși, orbită de numele Tocilescu și bănuind că e taică-miu, regizorul, și-a zis: „Ah, Tocilescu a scris o carte! Extraordinar, trebuie să fie foarte bună!”. Și era și o copertă cu un desen cu copii, care se băteau în hol. Și a luat-o. A dus-o la școală, a făcut-o cadou. Copiii sper că au citit-o și că le-a plăcut…

Însă la ședința cu părinții…
Nu. Însă o mamă oripilată – parcă nu citise nicio altă carte în viața ei și a văzut-o tocmai pe-asta – a văzut la fiică-sa ori la fiu-său cartea și s-a enervat. S-a dus la coafor; și, cum fac oamenii când se duc la coafor, își povestesc ofurile din viață. Și în timp ce ea povestea, lângă ea era o altă doamnă care trăgea cu urechea. Care doamnă era mama lui Mircea Badea.

Superb!
Care a zis: „Stimată doamnă, despre ce carte este vorba?”. I s-au zis titlul cărții și numele autorului, care eram eu. Asta a făcut rost de carte, i-a dat-o lui Mircea Badea, care timp de trei emisiuni sau chiar patru…

…a citat din tine?
A citat din mine.

Ceea ce, practic, ți-a adus o nesperată glorie.
Da. S-a vândut pe loc. La un leu; OK, măcar s-a vândut și s-a citit.

Cât îți revine și ție din leul ăla?
8%. Opt bani?

Mulțumim, Mircea Badea! Te-a scos din foame.
Da, acum ce să zic! M-a făcut aproape celebru – pentru că, na, la prima carte îți urmărești parcursul, ești curios. Exista și Google la vremea aia, deci curiozitatea se putea rezolva ușor. Și am descoperit că pe Hi5, o veche rețea socială uitată acum…

Da, pe nedrept uitata rețea Hi5…
Cartea mea era favorita foarte multor adolescenți. Ei nu știau – sau cred că e așa – că există cărți din astea, pulopizdice. Și probabil că, altfel, nici n-ar fi citit-o. Și m-am bucurat foarte mult că oameni care nu citesc ajung să citească fix cartea mea.

ALEX TOCILESCU ȘI FAIMA SA DE PORNOGRAF

A doua?
A doua era un roman pornografic. Bine, nu propriu-zis roman, dar așa i-am zis, că avea cam 150 de pagini. Stăteam eu și citeam articole; și am citit un articol, pe net, că cea mai furată carte a anului era o carte interzisă celor sub 18 ani. Și, totodată, Robert Șerban, care era redactor-șef la Editura Brumar, sau cum se numesc șefii editurilor, zicea că vrea o proză d-asta. Și am găsit mailul lui și i-am trimis asta; i-am zis: „Uite, am fix ce-ți dorești! E o carte plină de cuvinte foarte urâte și pornografie”. A răspuns: „OK, o publicăm!”.

Cum se numește?
„Carne crudă”.

Așa. Și destinul Cărnii crude?
N-a devenit cea mai furată carte a anului, spre surprinderea mea.

Te-a bătut Puric sau cine? „Omul frumos”?
Atunci cred că era prin 2007 sau 2009, nu mai țin minte. Cine să mă bată? Cărtărescu.

Te-a călcat în picioare?
De fapt, cred că nu. Pe Cărtărescu nu poți să-l furi, are cărți foarte groase.

„Nostalgia” parcă e ceva mai subțire.
Da, nu mai știu. Cartea mea n-a avut cine știe ce destin, dar mi-a cimentat o vagă reputație de pornograf care sigur că nu îți dăunează niciodată, dacă asta crede lumea despre tine – foarte bine. Și a existat și o a treia carte, care a apărut la editura Paideia, care a apărut și atât.

Tot proză?
Scurtă.

Și acum revii în forță cu „Imperiul pisicilor”.
Da; adică nici nu mă dau bătut, nu înțeleg că oamenii vor roman. Nu vreau să scriu romane. Are cine să le scrie. E mișto că e foarte scurtă, adică am citit toată cartea – are 200 de pagini – în două ore. Am și râs foarte mult. Ce mai vrei?

Exact, nu asta și trebuie?
Ba da, dar unii oameni cred că o carte trebuie să-ți ocupe zile și nopți.

ALEX TOCILESCU CONSIDERĂ CĂ VA FI CITIT MULT PE WC ȘI ÎN BAIE, ÎN CADĂ

Problema lor.
Da, de acord. Dar și eu prefer uneori să citesc roman sau poezie. Oricum, mie mi se pare că proza scurtă – cel puțin aia pe care o scriu eu – e făcută ca să o citești pe WC sau în baie, în cadă.

De relaxare.
Da. Râzi; în loc să citești ca prostul etichetele de pe șampon, te bagi și citești o carte, că de telefon oricum ți-e frică să nu-ți cadă în apă.

Așadar, ai scris o carte de citit în baie.
Da. Bine, probabil că acum și eu reduc, mă prefac că e mai superficială și mai puțin importantă decât este. Cred că această cartea a mea e, totuși, importantă; dacă vrei să înțelegi mentalitatea pisicilor, de exemplu, e bine să citești cartea asta.

Câtă experiență ai dumneata cu pisicile? De cât timp ești proprietar?
Sunt proprietar de pisici de foarte multă vreme. Așa, non-stop, de prin ’90.

Deci ai 27 de ani de intimitate cu pisica…
27 de ani de viață alături de pisici, oricum mai mult decât de viață alături de femei…

(Râde)
Știi, e ciudat, adică niciun autor n-o să considere că nu e expert în femei. Și poți să scrii, chiar dacă ai fost cu trei toată viața. Eu sunt cu pisicile, e clar. Au și trăit foarte mult toate, până la 18-19 ani.

Ai avut pisici longevive.
Da. Le-am și îngrijit.

Hai să revenim la viața ta dinainte de 1990. În ce an ești tu născut?
’77.

La cutremur sau după?
După. Aproape la nouă luni după. 25 noiembrie.

Ți-a dat de gândit lucrul ăsta?
Da, mi-a dat de gândit. Dar e un decalaj mic, de câteva zile. Cred că eram deja conceput când s-a întâmplat cutremurul.

Așa. Unde ți-ai trăit primii ani ai vieții?
Unde îi trăiesc și pe ăștia de acum: strada Dr. Felix, vizavi de un restauant turcesc.

Unde ești și șeful Asociației de Locatari.
Da, unde sunt și președintele Asociației de Proprietari. Mulți oameni spun că-s administrator.

De proprietari, așa, iartă-mă. Ai și un administrator acolo, la Asociație.
Da, o doamnă de treabă. E foarte ieftin să angajezi un administator, oamenii nu știu asta.

N-a mărit PSD-ul indemnizația administatorilor de bloc?
Nu. Dar a trebuit să creștem salariul femeii de serviciu.

Da? Și câștigă acum mai mult decât administratorul?
Da, bine, dar ea și lucrează în fiecare zi și oricum sunt probleme cu locatarii care întreabă de ce primește mai mult. Ei, fiind angajați… Na, unii nici n-au atât. Cum pot ei să câștige mai puțin decât femeia de serviciu?

Păi, și nu le-ai explicat, cu salariul minim, cu toate necazurile?
Ba da.

Și?
Și ei au zis: „Atunci ar trebui să și lucreze mai mult, nu?”.

E frumoasă mentalitatea economică românească. Deci aici, în blocul pe care îl păstorești acum, ți-ai petrecut primii… câți ani?
M-am născut acolo, am stat doișpe ani în bloc…

Bine, la maternitate te-ai născut. Unde? În Giulești?
Da, nu m-am născut acasă. Cred că da, în Giulești.

Ești giuleștean.
Sectorul 7 era acolo, nu? Acolo m-am născut, a fost un concurs de împrejurări.

Așa a fost să fie.
Aș fi preferat să mă nasc la Filantropia, pentru că e mai aproape de casă. Dar na.

ALEX TOCILESCU ȘI CUVINTELE URÂTE ÎNVĂȚATE PE STADIONUL SPORTULUI STUDENȚESC

Da. Și la doișpe ani te-au dat afară din casă? Ai plecat în Germania?
La aproape doișpe ani am plecat în Germania, adică m-am supărat pe sistem și am plecat. Am zis: „Până aici! Mie-mi ajunge!”.

Deci pe vremea lui Ceaușescu ai plecat din țară. Te pomenești că ai fost și disident.
Da. De fapt, a fost taică-miu la mijloc – s-a îmbolnăvit în ’87, i-au cedat rinichii, a avut insuficiență renală. Oriunde pe lume asta se rezolvă cu dializă. Nu la vremea aia, nu în România. Pentru că nu era nici membru de partid, dar și dacă era, tot degeaba; erau trei sau patru aparate în București sau în toată țara…

Ca un spirit de glumă, probabil că era Arșinel deja la unul dintre ele.
Da, chiar dacă era sănătos. Pare genul care să se bage în față și la dializă. Și cam singura soluție a fost să plece în Germania, pentru că maică-mea e nemțoaică – mă rog, săsoaică.

Ca Iohannis.
Da, exact. Și el a fost trimis, noi ne-am dus după aia.

Și unde v-ați așezat?
În Frankfurt.

Unde ai trăit… câți ani?
20. 20 de ani, alături de o echipă de fotbal care n-a făcut niciodată nimic.

Eintracht Frankfurt.
O rușine. A luat o cupă mai importantă, dar a luat-o prin anii ’60! Dar a jucat finala aia cu Real-ul, 7-3 pentru Real…

Și ai simpatizat cu echipa asta?
Da, că na, te muți undeva, îți iei și tu o echipă cu care să ții.

În București aveai vreo echipă?
Da; Sportul Studențesc, clar.

Dumnezeu s-o ierte!
Mai e, în Liga a 4-a.

Dumnezeu s-o ajute!
Da, Dumnezeu s-o ajute! Dar la Sportul îmi plăcea și Regia, adică terenul, stadionul.

Boema.
Da. Am învățat multe cuvinte urâte acolo. Mi-au folosit ca viitor pornograf.

Foarte bine; cuvinte pe care le-ai folosit cu succes în fabulosul limbaj pulopizdic al lui Tocilescu…
Da. De obicei, ele erau adresate unui portar – nu contează cui, oricărui portar.

Da, portarii sunt, probabil, cei mai înjurați oameni din lume.
Păi da, că stau pe loc. La Sportul era și simplu, că erau puțini oameni pe stadion, oricum îi auzeai pe fiecare vorbind, făceai cunoștință cu ei, cât de cât. E groaznic acum, dar e frumos să ții cu Sportul, că nu se supără nimeni. Vin unii și le mai zic: „Țin cu Sportul!” – „Ah, da! La cât de prost ești, nici nu mă mir! E clar că nu înțelegi nimic!”.

Deci la Frankfurt te-a deranjat lipsa de succes a echipei locale.
Era încercarea mea de a mă împăca cu orașul ăla. Te duci pe stadion, ca să simți atmosfera. Era probabil locul cu cea mai multă viață. Altfel, un oraș bancar, în care sunt mulți zgârie-nori și oameni care ies din ei, se duc acasă și cam aia le-a fost viața.

Acestea au fost momentele care te-au format ca om.
Acestea au fost, după care mă puteți vedea.

„Cred că această cartea a mea e, totuși, importantă; dacă vrei să înțelegi mentalitatea pisicilor, de exemplu, e bine să citești cartea asta.”