Marius Chivu e bine. Tot la “Dilema”, la bază. Face recenzii de carte, mai are și emisiune la radio, unde discută tot cu scriitori, umblă prin țară să-și promoveze cea mai recentă carte – Trei săptămâni în Anzi. A descoperit că îi face plăcere genul “travel”, și va persevera.

Marius Chivu mai ține, împreună cu Florin Iaru, și cursuri de creative writing și se bucură de succesele literare ale „elevilor”, printre care se numără și romancierul Tudor Ganea. Marius Chivu se dedică și revistei „Iocan”, care promovează proza scurtă. Scrie și la o carte de povestiri, care nu știe când va apărea, probabil la anul. Are puțin timp liber, iar când îl are – vara – preferă să fugă din București. Și, desigur, să scrie. Scrisul ca formă de libertate, așadar.

Ce mai faci, Marius? Care mai e viața ta?
În momentul ăsta mă bucur de promovarea propriei mele cărți. Am o serie de ieșiri din București, cu evenimente prin Târgu Mureș, Timișoara, Lugoj…

Să le spunem cititorilor că este vorba despre cartea de călătorii în America de Sud – Trei săptămâni în Anzi.
Da, mai exact o carte de călătorie în Peru, mai exact într-o zonă foarte mică din Peru. Și asta fac: mă bucur de întâlnirea cu cititorii. Eu mă gândesc la scris ca la o treabă în trei timpi: unul, când pregătești cartea și te gândești la ea, când îți faci planuri; al doilea, când o scrii, momentul scrisului propriu-zis; și al treilea moment – care, pentru mine, ține tot de scris – cel în care vorbești despre ea și dai interviuri, cum fac acum. Sunt legate.

Care îți place cel mai mult dintre astea?
Toate îmi plac, pentru că sunt etape diferite și satisfacții diferite, adică în prima fază ai ideea pe care n-ai pervertit-o încă, e prefectă în capul tău. Știi, cartea ideală se construiește în capul tău; apoi, când lucrezi propriu-zis, încerci să păstrezi cât mai mult din idee și să nu o degradezi prin actul scrisului; și, în al treilea rând, când afli cine e interesat de ceea ce faci și descoperi că unii cititori sunt foarte mișto și îți dau încredere că merită să faci lucrul ăsta, chiar dacă, să zicem, sunt puțini.

Ți-ai propus să faci mai multe pe ciclul ăsta – „Trei săptămâni în…”? Dumneata mai ai una despre trei săptămâni în Himalaya.
Când am început „Himalaya”, nu îmi propusesem, am crezut că e pur și simplu o carte contextuală și care va rămâne așa. Numai că reacțiile – a pieței și a cititorilor – m-au făcut să mă gândesc dacă nu cumva am descoperit că îmi place să scriu într-un gen pe care nu îl cunoscusem foarte bine până atunci, genul travel. Și e un gen apropiat de jurnalism, de literatură, de poezie, de eseu; îți permite o libertate foarte mare, spre deosebire de alte genuri, unde ai totuși niște formule în limitele cărora evoluezi. În genul travel poți să-ți inventezi singur formula. Și mi-a plăcut asta, a plăcut și oamenilor. Cumva, prin cartea de travel au descoperit și restul cărților mele serioase – de poezie, de proză scurtă sau ce mai făceam eu. Și n-aveam niciun motiv serios să nu continui să scriu, mai ales că îmi place să călătoresc.

Unde vor fi următoarele trei săptămâni?
Nu știu, nu mi-am făcut planuri. Nu sunt adeptul unor planuri îndelungate. Așa că, până nu voi decide când să plec, nu voi decide nici destinația.

Dar tu unde ai vrea? Prin munți?
Îmi place foarte mult în munți, pentru că îmi place combinația de călătorie culturală și efort fizic. În plus, ideea de a umbla prin munți și a cunoaște comunități mai retrase, din culturi îndepărtate, e mai atractivă decât a umbla prin orașe – pentru care există mii de ghiduri. Și îmi place ideea de călătorie legată de solitudine, de natură; oricum, ne petrecem foarte puțin timp în natură și, cumva, combin mai multe lucruri când plec: și nevoia de călătorie, și nevoia de stat mai mult în natură. Tu îmi povesteai că îți impui o normă zilnică de citit de o sută de pagini. Cumva, și eu încerc, prin călătoriile astea, să-mi impun o normă de aer de munte. Mai ales că, fiind plecat o lună de zile, nu mă distrage nimic.

Să le spunem cititorilor noștri că dumneata ai serviciu, nu ești freelancer. Cum e cu concediul?
Am serviciu, dar lucrând la „Dilema veche”, care e o revistă săptămânală, am destul de mult timp liber, pentru că nu sunt legat de un program, ci de niște deadline-uri. Practic, și când plec în concediu, eu las scrise în avans materiale, texte, dosare, ce am de făcut. Cumva, noi n-avem concediu niciodată, dar în același timp pot să-mi iau mult liber. Mai scriu în “Elle” și săptămânal pe o platformă on-line, care se cheamă art7.fm. Fac și radio, la Radio 7, o emisiune săptămânală în care invit un scriitor și stăm de vorbă despre cartea lui sau cărțile lui și ale altora, și ascultăm muzică.

MARIUS CHIVU ȘI-A PIERDUT INOCENȚA DE LA CARTEA DE CĂLĂTORIE ÎN HIMALAYA

Și, în rest, scrii cărți. Te găsim în librării, da?
Le găsești pe aproape toate! Astea noi, sigur – cu Anzii și cu Himalaya (care s-a reeditat odată cu Anzii).

„Himalaya” când a fost?
În 2011.

Mai ții minte ce ai scris în ea?
Nu, și nici nu am recitit-o, pentru că mi-a fost teamă să nu repet, cumva, anumite lucruri în cartea cu Anzii. Apoi, am vrut să o scriu pe asta cu Anzii fără să mă raportez foarte mult la cealaltă.

Erai și mai tânăr atunci. Ce etate ai acum?
38 de ani. Nu mai sunt nici eu așa de tânăr. Sunt, totuși, destul de diferite cărțile astea și e normal să fie așa, călătoriile au fost diferite. Iar în ceea ce privește formula lor, dacă eram un inocent când am scris „Himalaya”, la asta n-am mai fost și mi-am dat foarte mult silința astfel încât cartea să fie la un alt nivel, din multe puncte de vedere. Adică are capitole scrise ulterior, nu e doar un jurnal de călătorie; are capitole eseistice legate de diverse chestiuni – de istorie, politică, cultură.

Tu aveai o pasiune mai veche pentru Peru și pentru Anzi?
Nu, dar mi-o descopăr în momentul când aleg să mă duc în locul respectiv.

Nu a fost costisitor?
Cartea e sponsorizată de o bancă, care și-a pus un logo destul de discret pe carte, și am avut din nou parteneri pe cei de la Discovery Channel. Cât a costat? A fost o călătorie totuși low budget, adică am dormit în cort, am mâncat în piețe, am călătorit foarte mult cu autobuzul local, deci n-a fost o călătorie costisitoare. Pentru o lună de trăit pe alt continent, probabil am cheltuit cât altcineva la un all inclusive în zece zile.

Și ți-a plăcut în America de Sud? Te mai duci pe la ei?
Mi-ar plăcea să mă duc, pentru că e în același timp familiară, dar și exotică; și luxuriantă, și săracă.

Nu ți s-a părut că Peru seamănă cu țara noastră? Eu așa am constatat când am ajuns pe la Lima, acum patru ani.
Seamănă, în foarte multe privințe. De altfel, românii pe care i-am întâlnit stabiliți acolo nu simțeau diferențe foarte mari față de ce e la noi. Sunt oameni deschiși, oameni calzi, oameni săraci, oameni trecuți prin regim totalitar.

Cochetezi cu ideea să te stabilești vreodată definitiv într-un alt loc?
Nu, niciodată nu m-am gândit la asta, doar că – să închei paranteza – sărăcia acolo e mai confortabilă, pentru că nefiind frig, se poate trăi, relativ, cu fructe și apă.

Dumneata locuiești în Giulești, un cartier cu nuanțe latino-americane pronunțate. Mergi până la capătul pământului te întorci în Giulești și scrii best-sellere din astea. Frumos îți șade.
Stau într-un frumos cartier muncitoresc, e adevărat. Dar sunt bestseller în comparație cu piața de carte la noi. Bine, și în raport cu celelalte cărți ale mele, de proză scurtă sau de poezie.

Se vând mai bine astea de călătorie pentru că au și poze.
Da, pentru că vinde în primul rând subiectul – oamenii nu cumpără atât o carte de Marius Chivu, cât cumpără o carte despre Himalaya și despre Peru, despre Anzi. Prin definiție, genul travel e mai comercial decât orice alt gen. Acum, sper că am, totuși, și eu contribuția mea la o formulă plăcută de scriitură.

Pozele tot dumneata le-ai făcut?
Da. Nu cred că știu să fac poze la un nivel de artă, dar cât să încadrez mă pricep. Am făcut foarte multe poze – ăsta e secretul –, ca să am de unde alege.

MARIUS CHIVU NU VA IEȘI NICIODATĂ LA PENSIE. SCRIITORII NU SE PENSIONEAZĂ

În afară de călătorii, dumneata mai ești și profesor, ții cursuri de creative writing.
Mă rog, „profesor”e mult spus.

Magistru?
Eu și Florin Iaru avem un atelier de creative writing, unde pur și simplu citim și scriem, împreună cu 8-10 cursanți, timp de două luni jumate.

Și de cât timp aceasta?
De cinci ani.

Și ce rezultate ați avut, cu ce vă lăudați?
Sunt două tipuri de rezultate, trei, de fapt. Primul și cel mai important este că oamenii care vin acolo învață foarte multe despre literatură, în primul rând pleacă cu un alt fel, mai bun, mai profesionist de a citi – învață cum să și citească. Învață și o formă mai corectă, mai exactă și mai limpede de a scrie. Pleacă și cu o bibliografie, vorbim foarte mult despre autori de care poate ei nu știu, pentru că nu toți vin din aceleași zone, nu toți au făcut Literele. Deci ăsta e primul beneficiu, cel mai vizibil și probabil cel mai important, că o parte din ei reușesc să publice cărți și cei mai mulți la edituri foarte mari, cum e Polirom.

Poți să ne dai câteva exemple?
Ar fi Anca Vieru, care a debutat cu un volum de proză scurtă; Tudor Ganea, care a debutat cu un roman – ambii autori la Polirom. Irina Georgescu, care a debutat tot cu proză scurtă, la Casa de Pariuri Literare, și încă câțiva, care probabil vor debuta, dacă nu anul ăsta, anul următor, deci să zicem că în cinci an de curs avem cel puțin cinci autori debutați bine și foarte bine, ceea ce e o formă de satisfacție pe care eu până acum nu o aveam. Până acum mă bucuram doar de cărțile mele, iar acum – poate e și vârsta – am început să mă bucur de cărțile altora și să țin foarte mult la ele. Deși, când zici „studenți”, „cursanți”, „copii”, e impropriu, pentru că sunt oameni care au și 50, 60 de ani. De altfel, cineva de la cursuri spunea că vrea, după ce termină cu jobul, cu meseria, să se ocupe de literatură, fiindcă va avea mai mult timp liber – ceea ce mi se pare un ideal grozav.

Asta vrei să faci și dumneata, după ce vei ieși la pensie?
Știi cum e, când e vorba de scris, niciodată nu ieși propriu-zis la pensie. Sper să fac mai puține dintre lucrurile pe care le fac acum, adiacente scrisului.

Și să scrii mai mult.
Probabil. Deși scriu destul de puțin într-un an de zile – cumulate nu-s mai mult de două luni –, nu sufăr că nu scriu, pentru că, și atunci când nu scriu, mintea mea lucrează și dezvoltă subiecte, știi și tu. În capul meu se scriu permanent dialoguri, caut personaje, teme și subiecte de povestiri. Scrisul propriu-zis e doar o parte din întregul proces. Așa că nu sufăr că n-am timp să scriu în fiecare zi. Pentru mine, scris înseamnă și faptul că traduc, de pildă acum traduc (n.r. – din engleză) o carte de povestiri ale lui Richard Ford (n.r. – apreciat scriitor aerican de proză scurtă). Dacă ai tradus vreodată, știi că lucrul cu literatura altuia, transpusă în propria ta limbă, e un exercițiu extraordinar, de fapt – de stilistică și de scriere. Așa că, pentru mine, tot parte din scris e și traducerea literaturii altcuiva.

Ai studii de specialitate?
Nu, n-am făcut nici măcar limba engleză în școală, am studiat franceză și rusă, doar că mi-a plăcut și am fost autodidact.

Atât de bătrân ești – limba rusă la școală…
Da, da. Am prins primii ani de după Revoluție, în care încă mai erau profesori de rusă. Era nevoie să facă și ei ceva/ Am învățat singur pentru că îmi place literatura britanică și americană și, cumva, cu dicționarul, cu intuiția, cu ce mai știu eu… iese o traducere onorabilă.

MARIUS CHIVU ARATĂ CARE SUNT PROBLEMELE ȘCOLII ROMÂNEȘTI ÎN CHESTIUNEA LITERATURII

Spunea cineva că ultimul scriitor contemporan studiat e Marin Sorescu, care a murit acum 20 de ani și care și-a scris cărțile acum 40 de ani! Asta în condițiile în care azi e o cu totul altă literatură, iar cei care vor să citească au cu totul alte repere, alte nevoi, alte pofte, alte gusturi, alte posibilități.

Ce mai citești acum?
Păi, citesc în primul rând pentru serviciu; recenzez în continuare săptămânal o carte la „Dilema Veche”, mai scriu pe platforma art7.fm tot despre cărți, când invit autorii la Radio 7 vorbim tot despre cărți…

Dar dacă ai avea timp să citești ce ai vrea, ce ți-ar plăcea să citești?
Da, e o întrebare bună, pentru că, într-adevăr, poate ar fi un alt echilibru între literatura română și literatura străină în lecturile mele. Aș prefera, dacă aș fi la pensie, să citesc mai multă literatură americană în original. Am în continuare, ca toată lumea pasionată de lectură, defectul de a cumpăra mai multe cărți decât apuc să citesc. Și rafturile mele de cărți în engleză cresc într-un ritm pe care nu reușesc să-l susțin, din păcate. Deci probabil că asta aș citi mai mult.

Dă-ne o sugestie de lectură, în loc de încheiere.

Sunt foarte mulți. Îmi place Richard Ford și mă bucur că am găsit o literatură interesată să-l traducă – de fapt, cu proză scurtă, pentru că el are două romane dintr-o trilogie, traduse la Humanitas. Din păcate, editura n-a mai scos și a treia carte a seriei, pentru că, după standardele, așteptările lor, nu s-a vândut suficient. E un autor care mie îmi place foarte mult și de la care eu, scriind proză scurtă, sper că am învățat câte ceva. La noi se traduce mult – din fericire –, dar mulți autori rămân necunoscuți, chiar dacă ei sunt traduși. Uneori îi descopăr în original și apoi constat că, în urmă cu niște ani, fuseseră traduși, dar îmi scăpaseră. De-asta cantitatea de cărți traduse e întotdeauna mai mare și decât timpul pe care îl avem la dispoziție pentru lectură, și decât capacitatea noastră de a afla ce se publică, și decât capacitatea editurilor de a-și promova propriile titluri.

Stăm, așadar, bine la nivel cantitativ?
Nu, dar piața românească fiind mică, editurile sunt forțate să scoată mai multe titluri din care vând mai puțin. Asta e o caracteristică a piețelor mici – rareori se vând tiraje mari dintr-un singur titlu. Și atunci, ei sunt forțați să aibă în permanență noutăți editoriale, în ideea că oferta mare atrage o vânzare relativ constantă. Cumva, publicul e același.

Câți oameni care citesc cărți sunt în țara noastră?
Maximum 20.000 – nu care citesc, care cumpără constant – că, de fapt, la asta te referi. De citit, probabil că citesc mai mulți.

Și cum facem să crească numărul?
Noi facem tot ce putem – scriind, vorbind, ținând cursuri, făcând interviuri cu autori (că și eu fac interviuri cu autori la radio), doar că nu depinde de noi.

Nu ar trebui să mergem în școli?
Da, veriga slabă aici e, școala. Aici e, de fapt, o piramidă cu o bază foarte moale, pentru că școala nu produce cititori.

Dimpotrivă. Îi îndepărtează.
Iar cei care continuă să citească o fac în ciuda școlii pe care au urmat-o, într-un fel sau altul. Cititorii de azi apar în ciuda școlii, pur și simplu. E o problemă foarte complicată, ține și de profesori, și de manuale, și de programe. Nu e un sistem atractiv de învățământ. Spunea cineva că ultimul scriitor contemporan studiat e Marin Sorescu, care a murit acum 20 de ani și care și-a scris cărțile acum 40 de ani! Asta în condițiile în care azi e o cu totul altă literatură, iar cei care vor să citească au cu totul alte repere, alte nevoi, alte pofte, alte gusturi, alte posibilități. Cumva, e o ruptură majoră între literatura care se predă în școală felul în care se predă, pe de o parte, și literatura care se scrie și felul în care se citește azi, pe de altă parte. De-asta zic că e o piramidă cu o bază slabă.

sursa foto: elle.ro