Uneori, un eveniment cu o intensitate dramatică mare, care zguduie din temelii lumea interioară a unei persoane se poate transforma în kilometrul 0 al acelei existențe, punctul din care eroul pornește spre împlinirea destinului său. Sintetizând, astfel poate fi descrisă și intriga romanului „Laur” al lui Evgheni Vodolazkin, considerat capodoperă a literaturii ruse contemporane, volum care a câștigat deja statutul de bestseller și a fost tradus în mai mult de douăzeci de limbi.

Încă înainte de a parcurge prima pagină a romanului, după ce citim titlul, autorul de origine ucraineană ne avertizează că avem în fața ochilor un „roman neistoric”. Precizarea sa ne stârnește curiozitatea, iar lămuririle ni le vom oferi singuri după ce am parcurs o bună parte din roman. Acțiunea se petrece în Evul Mediu, în Rusia secolului al 15-lea. Aceste coordonate schițează însă doar cadrul narațiunii, pentru că, analizând temele propuse de autor, realizăm că ne confruntăm cu marile subiecte de meditație ale omului din orice timp. Treptele de devenire spirituală ale protagonistului romanului sunt urmărite de scriitor în spiritul monumentalelor opere ale literaturii ruse. Poate că nicăieri altundeva nu vom întâlni aceste subiecte exprimate cu atâta dramatism și profunzime. Autorul ne dă senzația că a surprins esența sufletului unui neam, însă urcușul spiritual parcurs de protagonist poate fi înțeles de oricine din marea familie a creștinătății – de români cu atât mai mult, dată fiind proximitatea teritorială și cea spirituală.

„Sunt lucruri despre care este mai ușor să vorbești în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, spre exemplu” explică autorul. „După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur și simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puțini și asta e neliniștitor. Să fi aflat noi, din Evul Mediu încoace, vreun lucru complet nou, care să ne permită să ne relaxăm?”

Cu toate acestea, nu am putea să considerăm „Laur” un roman strict religios, fără a-i face o nedreptate. Spiritualitatea răsăriteană și treptele parcurse de o conștiință de la statul de om obișnuit la cel de sfânt sunt mai degrabă tema centrală a cărții. „A avut patru nume diferite, pe etape. Ceea ce poate fi considerat un privilegiu, de vreme ce viața omului nu este uniformă. Uneori se întâmplă ca părțile ei să aibă prea puțin în comun. Atât de puțin încât poate să pară că că au fost trăite de oameni diferiți. În asemenea cazuri, n-ai cum să nu te miri că toți acești oameni poartă același nume”. Eroul lui Vodolozkin poartă de-a lungul narațiunii patru nume. El este Arseni, tânărul care a învățat de la bunicul Hristofor tainele vindecării ascunse în fiecare plantă. Deși faima vraciului Arseni trecea hotarul zonei în care trăia, nu a putut totuși să o salveze pe Ustina, iubita sa, care a murit când încerca să aducă pe lume pruncul lor. Atunci când împrumută numele de Ustin și pornește pelerin prin lume, tot ce-și dorește este să păstreze vie memoria iubitei sale, ca ea să trăiască prin propria lui viață. Și mai mult decât atât, prin faptele sale, Ustin dorește să o mântuiască. Cel ajuns „nebun întru Hristos” nu mai vindecă acum cu ierburi, ci cu cuvânt devenit rugăciune. Din dragoste pentru Ustina, Arseni renunță la sine ajungând să îmbrățiseze cu dragoste lumea întreagă. Dragostea fizică se transfigurează și devine spirituală pe măsură ce Arseni parcurge diferite etape ale vieții, marcate de numele diferite – Ambrozie, când îmbrățișează viața monahală și Laur, după retragerea în pustie. De altfel, structura cărții sugerează parcursul spiritual al protagonistului – „Cartea cunoașterii”, „Cartea renunțării”, „Cartea drumului” și „Cartea liniștii”. Chiar și înțelesul cuvântului „vindecare” capătă pe parcursul narațiunii un sens din ce în ce mai amplu. Dacă la început vindecarea se referă la uimitoarea abilitate a lui Arseni de a tămădui suferința fizică, spre finalul romanului sensul este de depășire atât a durerii fizice, cât și sufletești, de vindecare a omului în integralitatea sa. Tot acest traseu a trebuit să-l parcurgă Arseni până să ajungă să fie numit Laur, pentru ca cel care îi vindeca pe toți să fie la rândul său vindecat. Numele Laur purtat de protagonist spre sfârșitul vieții are o bogată simbolistică. Laurul este un simbol al păcii, pe care ajunge să o cunoască eroul, dar și al victoriei. Cei întorși biruitori din luptă erau încununați, în antichitate cu laur – la fel și poeții și îndrăgostiții. Totodată și un simbol al nemuririi, numele purtat de protagonistul romanului sugerează că viața acestuia nu se încheie, ci se prelungește în eternitate.

„Laur” este un roman pe care îl vor citi cu interes atât persoanele cu convingeri religioase, cât și cei care nu împărtășesc acest mod de a vedea lumea. Stilul lui Evgheni Vodolazkin, care face ca fantasticul să pară un element firesc al realității, modul în care suspendă uneori înțelesul conceptului de timp, personajele puternice și profunzimea și sensibilitatea narațiunii fac din „Laur” un roman pe care nu-l poți lăsa din mână și nici nu-l vei uita ușor.

Voi ați citit vreuna dintre cărțile lui Evgheni Vodolazkin apărute în librăriile de la noi?