Lavinia Braniște este una dintre cele mai apreciate tinere scriitoare din țara noastră. A avut mare succes cu proza dumisale scurtă (Escapada, Polirom, 2014), și s-a consacrat cu romanul Interior zero (Polirom, 2016). Între timp, scrie și literatură pentru copii (publicată la Editura Arthur). Ea ni l-a dat pe Rostogol, un purceluș foarte îndrăgit. Banii cu care trăiește, Lavinia Braniște îi câștigă însă traducând, îndeosebi din limba engleză. E din Brăila, a făcut facultatea la Cluj, a avut o tentativă de a emigra în Spania, dar s-a întors în România. S-a stabilit – deocamdată – în București.

Ce meserie ai dumneata, la bază, Lavinia Braniște?

Sunt traducătoare.

Ce înseamnă treaba asta? Ce traduci tu?

Înseamnă că am terminat Limbi Străine acum zece ani, înseamnă că sunt de zece ani pe piața muncii și că le-am încercat pe toate până acum. Și m-am oprit, la un moment dat, la traducerea de carte.

Din ce limbi traduci?

Am făcut engleză-franceză, mai știu și spaniolă, dar… Dar, din păcate, peste 90% din ce traduc e din engleză.

Și merge?

Pentru edituri merge, pentru traducători – mai prost.

Cât vă plătesc nemernicii? Un leu pe pagină?

2,5 euro pe pagina de 2.000 de semne; este prețul mediu al pieței în România. Din orice limbă. Adică, mă rog, limbile mai exotice aduc cam 20 de cenți în plus.

Trebuie să te înhami la cei care scriu mult, să găsești Solenoid-ul limbii engleze, ca să-ți iasă ceva.

E o iluzie că ai câștigat ceva dacă e mai groasă cartea, pentru că, ok, o să ai o sumă mai mare la final, grămadă, dar munca e tot aia și tariful e tot ăla. Așa, în termeni strict financiari, ok, câștigi mai mult.

Pe cine ai tradus cu succes până acum?

Nu știu cu cât succes am tradus, nu sunt sigură că sunt așa de bună la asta, de-asta am și lăsat-o mai moale în ultima vreme, am mai scăzut ritmul. În ultimii 5 ani am tradus numai cărți pentru copii, deci pot să-ți spun nume de autori de aici.

LAVINIA BRANIȘTE ȘI ZODIILE DE APĂ

Spune-ne, ca să dea iama cititorii!

Preferata mea este Kate DiCamillo, e o scriitoare din care am tradus trei cărți, „Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane”, care este un iepure de porțelan care se pierde pe fundul oceanului.

Ce se întâmplă cu bietul iepuraș?

Se duce pe fundul oceanului, apoi e pescuit, și după aia i se întâmplă tot felul de lucruri mai departe. Am mai tradus, tot de ea, “Raymie Nightingale”, “Flora & Ulysses”. E o autoare care îmi place mult, e foarte sensibilă.

Și, practic, n-ai serviciu, ca să zic așa. Ești traducător freelancer și scriitoare, greu!

Ba da, lucrez pe drepturi de autor, dar tocmai am aflat cu stupoare, de la o întâlnire a Asociației Române a Traducătorilor Literari ARTLIT cu un expert contabil că, deși ni se reține cotizația pentru asigurările sociale, nu vom beneficia de pensie niciodată.S-a întâmplat ca eu să mă implic mult în Asociația aceasta, am ajuns să o și conduc, cumva. Mă preocupă foarte mult situația traducătorilor din România. Mi se pare că li se întâmplă atâtea nedreptăți!

Ai muncit degeaba o viață de om…

Cotizăm la sistemul de pensii, dar noi nu vom avea pensie!

Nu ai avut și dumneata un angajator, cu carte de muncă?

Ba da, am mai trecut prin edituri, am trecut printr-o firmă de proiectare.

Ce proiectați?

Proiectare pentru inginerie civilă. Erau ingineri în construcții acolo.

Știai tu așa ceva?

Nu știam, dar mă ocupam de traduceri și de secretariat.

Să le spunem cititorilor noștri că ai frumoasa vârstă de 33 de ani.

Greșești. Am depășit vârsta christică, tocmai am făcut 34 de ani.

Când a fost ziua ta?

Pe 23 februarie.

Și cum e? Se poate depăși această vârstă?

33? Mi-a plăcut foarte mult să am această vârstă, mi s-au întâmplat multe lucruri frumoase.

Ți-a apărut un roman…

Da, un roman, o carte pentru copii, m-am mai iluminat… Sunt mai îngrijorată că am intrat în anului Cocoșului-de-Metal.

Cred că e Cocoșul-de-foc anul ăsta, iar ție ți-a mers bine în Maimuță. Și ce ești tu, în chinezesc, Mistreț-de-Pădure?

Mistreț-de-Apă, iar în zodiacul european sunt Pești cu ascendent în Rac, deci e apă peste tot.

Și ți se potrivește?

Da, sunt destul de alunecoasă. Ca somnul.

LAVINIA BRANIȘTE ȘI MODUL NEDUREROS DE A TRĂI

Ce vrei să faci cu viața ta mai departe, Lavinia? O să tot scrii cărți?

Întrebarea corectă pentru oameni, în general, e cum să-ți petreci timpul într-un mod cât mai nedureros.

Și tu reușești chestia asta?

Da, de un an de zile chiar da.

Până acum a fost dureros?

Da, pentru că era prea mare confuzia, acum s-au mai limpezit lucrurile.

Scrii? Sau ești într-o perioadă de respiro?

Nu, nu, am mai scris. După „Interior zero am mai scris o continuare la „Rostogol merge acasă”, care e o carte pentru copii apărută anul trecut. Urmează să fie ilustrată și să apară la Târgul din vară. La Editura Arthur.

Cum ai ajuns dumneata să te îndeletnicești cu scrisul? De unde vii tu? De unde ești de loc?

Din Brăila.

Ai avut pian în casă?

Nu. Am avut purcei în curte, și găini.

Ai trăit la curte?

La curte, împreună cu bunicii. Și tot timpul au avut ceva acolo.

Brăileni?

Da, bunicii brăileni și ei.

Ce nume e Braniște?

Nu știu de unde vine, e un substantiv comun; înseamnă pădure bătrână, cu copaci rari.

Așa te-ai descrie și pe dumneata?

Nu neapărat. Prin județul Galați e și o comună, Braniștea. E un nume comun, n-are nimic spectaculos în el.

Te mai duci la Brăila?

Îmi place să merg, dar mai rar în ultima vreme.

Care e treaba cu Brăila?

Care să fie treaba? E frumos să te duci vara, că e verde și respirabil. Sunt terase pe pontoane, pe malul Dunării, iar în rest e un oraș destul de sărac și de prăfos, și trist.

Departe de strălucirea anterioară.

Da. Foarte departe

Îți place muzica ușoară?

Nu.

Cum se poate să nu-ți placă muzica ușoară?

Ce întrebare e asta?

Eu am dreptul să întreb orice, ca să afle cititorii cât mai multe despre dumneata. Dumneata, de asemenea, ai dreptul să nu răspunzi.

(râde) Ai dreptate. Nu-mi place muzica ușoară.

LAVINIA BRANIȘTE ȘI-A TOT ÎMBUNĂTĂȚIT RELAȚIA CU TIMPUL

Ai acasă o clepsidră?

Am avut când eram mică, dar s-a spart.

Timpul curge în defavoarea dumitale?

Nu neapărat.

Te-ai înțelepțit?

Da, totul devine mai ușor și mai suportabil de la un an la altul. Plus că trece repede și ăsta e un avantaj.

Boala profesională a traducătorului care e?

Durerea de cocoașă. Și faptul că te enervează cei care vorbesc cu greșeli de gramatică.

Când scrii, mai și rescrii?

Nu rescriu, pentru că sunt foarte atentă când scriu prima dată. Îmi ia mult până scot din cap o frază, și atunci nu e nevoie să rescriu. Recitesc pentru coerență, pentru exprimare, dar de rescris, n-am rescris semnificativ niciodată.

Unde vrei să ajungi cu literatura? Vrei să iei Nobelul?

Nu. Vreau să fiu tradusă.

Asta îți dorești cel mai mult?

(Râde) Nu.

De ce nu te traduci singură?

Nu e adevărat, nu pot să mă traduc. Dacă nu e limba ta maternă, dacă nu e limba în care trăiești și în care visezi, nu poți să traduci literatură, oricât de bine ai ști. Nu vreau să fiu tradusă. E doar o glumă dintr-o gașcă de scriitori.

Faci parte din găștile scriitoricești? Ești și membră a Uniunii Scriitorilor?

Nu. E o gașcă care vine dintr-un fost cenaclu on-line, care se chema „Club literar”…

…care a trecut la Domnul?

Care a trecut la Domnul; vreo 15 dintre noi am rămas prieteni și e mai mult o legătură socială decât de breaslă.

Și dumneata ești cea mai publicată și apreciată din grup?

Nu. Sunt nume destul de bune ale generației mele în grup.

Cine e în generația dumitale?

Pot să-ți zic cine e în grupul ăsta: Ionuț Chiva, Adi Schiop, Mihai Duțescu, Cătălin Lazurca, Cristina Ispas, Ionelia Cristea, Andrei Doboș, și mai sunt…

Cum ai ajuns în această viață de cenaclu?

Era un cenaclu on-line, așa că în vremea când urmăream cu interes clubul eram studentă la Cluj.

De ce n-ai rămas la Cluj?

Se consumase Clujul pentru mine, am stat 6 ani acolo. Acum sunt de 6 ani în București, și mi se pare că s-a încheiat un ciclu și aici, poate ar trebui să fac altceva.

Și unde te duci?

Nu știu, deocamdată nu știu. Dacă apare ceva, sunt deschisă la nou.

Te gândești să emigrezi din țara noastră sau reziști?

Nu. Mi-am dorit o vreme să emigrez, și tocmai am avut o posibilitate concretă de a face asta – în toamna trecută – și atunci…

…ai văzut că nu?

Mi-am dat seama că nu.

Vrei să te retragi la pensie la Brăila?

Mi-e frică de spitalele din România și de bătrânețe. Mai precis, de bătrânețea în spitalele din România. Prefer să nu mă gândesc până acolo. Mai am până la bătrânețe. Nu știu ce se poate întâmpla în următorii 30 de ani.

LAVINIA BRANIȘTE A AVUT O TENTATIVĂ DE A EMIGRA ÎN SPANIA

Câte cărți ai scris, Lavinia, până acum, dându-le și publicității?

Cinci.

Ai debutat în…

2006, cu un volum de versuri care se numește „Povești cu mine”, care a apărut într-un tiraj de 100 de exemplare, dintr-o sponsorizare pe care a găsit-o tatăl unei colege de cameră din cămin.

Unde a apărut cartea asta?

La Paralela 45 din Pitești. Un domn colonel îl cunoștea pe un domn de la Editura Paralela 45, care pe mine mă citise la Poșta redacției, la „România Literară”.

Deci, strict literar, ești creația unui mecenat făcut de un colonel al armatei române.

(Râde) Da, se poate spune și asta.

Și ai trădat apoi, cu sângele rece specific brăilenilor, poezia pentru proză?

N-am trădat nimic, proza a venit de la sine. Și poeziile acelea sunt destul de narative; volumul se cheamă „Povești cu mine” și chiar sunt povești, multe dintre ele, și cred că înclinația pentru poveste am avut-o de mică, am moștenit-o de la bunicul meu.

Bunicul tău era povestitor?

Da, era un povestitor foarte talentat.

A avut și altă meserie?

A muncit în fabrică.

Îți spunea multe povești când erai mică?

Da, îmi spunea și făcea tot felul de jucării și jocuri.

Care era povestea ta preferată?

Când era el în armată și mânca mazăre cu gărgărițe; bunicul spunea că el dădea la o parte boabele și mânca numai zeama, înmuia pâine în zeamă. Dar avea un coleg care nu se sfia să mănânce și boabele de mazăre și, înainte să ducă lingura la gură, striga la gărgăriță: „Strânge-ți picioarele!” și după aia băga lingura în gură. Și mi se părea foarte amuzantă povestea asta. Și poveștile din armată le auzeam de multe ori, că le tot repeta, dar asta era preferata mea, cu gărgărițele din mazăre.

Ai scris vreuna care să-i stea alături acestei povești?

Întotdeauna, din propria operă, poveștile care îmi plac cel mai mult sunt cele mai recente, pentru că sunt la cald și o vreme încă mai trăiesc în ele. Acum pot să spun că cel mai mult îmi place „Rostogol păzește pepenii”, care e continuarea primei cărticele cu Rostogol. Se întâmplă, cumva, pe la Brăila pe-acolo, unde e patria pepenilor.

Păi cum, și Dăbuleniul?

Bine, tu știi că Dăbuleniul e o făcătură…

Adevărații noștri pepeni sunt la Brăila? Stai, că asta începe să devină prima știre!

E o patrie a pepenilor și la Brăila.

După acest debut într-o poezie semi-proză, ce ai făcut cu viața ta?

Am venit la București să fac un masterat de Traducerea Textului Literar, în 2007, după care am avut o tentativă de emigrare în Spania; m-am întors la Cluj, unde am mai stat doi ani. Din Cluj m-am întors iarăși la București și am mai făcut un master.

Zi-mi de tentativa de emigrare, sună interesant.

Da, m-am dus în Spania, pur și simplu să văd ce pică. Nici n-am aranjat dinainte, m-am dus și eu așa, fiindcă mama era acolo. Tocmai ce terminasem școala și eram dezorientată.

În ce zonă?

Alicante, în sud-est.

E frumos pe acolo, de ce n-ai rămas de tot?

Aș spune chestii prea personale dacă aș răspunde la întrebarea asta. N-are legătură cu Spania. M-am întors la Cluj. Am stat doi ani, am lucrat într-o editură. Și după aia, în 2010 am venit la București, unde am mai făcut un master de Interpreți de Conferință.

Te-ai gândit să ai meseria asta?

Da, m-am gândit și la meseria asta.

Pe la Parlamentul European?

Da, asta a fost fantezia mea, culmea fanteziei în perioada aia. Între timp mi-am revenit. Și acum scriu.

Ești scriitoare? Vorbești despre tine deja ca despre o scriitoare?

Până la roman, nu prea ziceam că sunt scriitoare. Acum, da, pot să spun că sunt scritoare, și chiar spun.

„Întrebarea corectă pentru oameni, în general, e cum să-ți petreci timpul într-un mod cât mai nedureros.”