Sfârșitul anului trecut și începutul celui nou au adus în librării cărți pe care nimeni n-ar trebui să le rateze. Reeditări ale unor romane clasice sau autori contemporani cu statut de „clasici în devenire”, am găsit pe rafturile librăriilor cărți care pot avea un loc de cinste în biblioteca oricărui cititor, „literatură de calibru greu”. Iată 3 cărți de neratat, a căror lectură sperăm să vi se pară pasionantă, atât prin idei, cât și prin stilul narativ al autorilor.

Ludmila Ulițkaia, autoarea romanelor „Imago” și „Scara lui Iakov” este scriitoarea de limbă rusă cea mai apreciată la nivel mondial în acest moment. Romanele și volumele sale de nuvele au profunzimea literaturii ruse clasice, cu care se aseamănă și prin modul de construcție a narațiunii. Ludmila Ulițkaia ne-a obișnuit cu „literatură de calibru greu”, astfel încât am fost entuziasmați de ultima apariție editorială purtând semnătura acesteia. Volumul „ Soniecika. Înmormântare veselă. Minciunile femeilor”, publicat anul acesta cuprinde trei micro-romane care surprind tipologii de oameni și situații de viață pe care le putem întâlni oriunde în jurul nostru. Ce scoate din obișnuit și conferă aură de fapt excepțional întâmplărilor este viziunea autoarei asupra lor și abilitatea de a pătrunde psihologia personajelor sale. În „Minciunile femeilor” spre exemplu, Ludmila Ulițkaia surprinde o realitate frecvent întâlnită: oameni care își construiesc o lume imaginară, mai aproape de idealul lor, care începe să se substituie lumii reale. Pare inofensiv ca o adolescentă să trăiască prima iubire în spațiul imaginar sau ca o fetiță să-și inventeze un frate, partener de joacă. Însă din colajul celor șase povestiri care formează micro-romanul descoperim cum viața reală poate trece pe lângă noi dacă o preferăm pe cea imaginară. La fel de interesant este și romanul care o are ca protagonistă pe Soniecika, o bibliotecă pasionată de lectură, căsătorită cu un pictor faimos, căruia îi dedică întreaga sa viață sau „Înmormântare veselă” care-l are ca protagonist pe Alik, un artist rus stabilit la New York, care-și petrece ultimele zile contemplând agitația femeilor din preajma sa.

Reeditat și apărut în librării anul acesta, volumul „Bun venit printre maimuțe”, 25 de povestiri semnate de Kurt Vonnegut, este o carte de neratat. Bineînțeles, „Abatorul cinci”, roman aflat în topul celor mai influente cărți ale secolului 20, i-a adus celebritate lui Kurt Vonnegut, însă și „Bun venit printre maimuțe”, povestiri de tinerețe publicate în diverse reviste, se află în topul preferințelor cititorilor. Aceasta pentru că în ele descoperim trăsăturile stilistice specifice acestui autor: imaginație prodigioasă, mergând spre distopie, însă foarte realistă, pentru că reprezintă distorsiuni ale naturii umane, umor și o viziune lucidă, adesea sarcastică asupra lumii prezentate. Îl vom descoperi pe Epicac, supercomputerul militar care își ia viața din dragoste, vom cunoaște Ispita, o femeie care își poartă cu greutate povara frumuseții din cauza prejudecăților celor din jur, vom călători în viitor, într-o lume suprapopulată în care oamenii trebuie să ia anticoncepționale, pentru a nu mai simți nimic de la brâu în jos. Fie că acțiunea se petrece în lumea pe care o cunoaște sau într-un viitor distopic, fiecare dintre povestirile lui Vonnegut, atât de dense în semnificații, merită descoperită.

În categoria literatură de calibru greu încadrăm și romanul „Străinul” al câștigătorului Premiului Nobel pentru Literatură, Albert Camus. Scriitorul francez propune un tip de protagonist nu tocmai confortabil pentru cititori, desprins parcă din „Demonii” lui Dostoievski (ne amintește de Stavroghin). Scris la persoana I, vom pătrunde în intimitatea psihologică a Meursault, care tocmai și-a îngropat mama. Nu numai că nu a vărsat nicio lacrimă la înmormântare, dar nici măcar nu-și amintește cu exactitate ziua în care aceasta a răposat. Meursault trece prin viață golit de emoții. Nu trăiește nici frica, nici entuziasmul, nici iubirea, nici revolta – sau cel puțin asta credem până la un moment dat, că e inuman. Și în niciun caz nu mimează că le simte. Meursault este străin față de cutuma socială, care presupune să vărsăm lacrimi fără a fi îndurerați, să zâmbim când nu ne vine la îndemână și să mimăm revolta sau iubirea chiar dacă nu le simțim. Asta dacă vrem să fim parte a societății și nu străini de ea. Când ajunge să fie judecat pentru o crimă pe care o comisese cu adevărat, Meursault nu găsește nici înțelegere nici empatie. Poate nici cititorii nu vor empatiza cu el de la început, însă întrebarea pe care o ridică acest personaj ne poate pune pe gânduri: este mai vinovat el, care refuză să mintă, față de cei care folosesc adesea minciuna din frica de a nu fi considerați străini?

Vouă vă plac acești autori? Ce cărți scrise de ei ați citit?

Photo by Nicole Wolf on Unsplash