Când citim o carte, ni se pare astăzi foarte firesc ca sfârșitul unei propoziții sau fraze să fie marcat cu un punct, să întâlnim virgula într-o enumerație sau semnul întrebării la finalul unei interogații. Dar v-ați întrebat vreodată cum arătau înscrisurile înainte de inventarea semnelor de punctuație și ce efort presupunea înțelegerea unui text scris?

SĂFACEMUNMICEXERCIȚIUDEIMAGINAȚIE. Iată cum simpla lipsă a spațiului dintre cuvinte complică destul de mult înțelegerea unui text scris. Astăzi considerăm aproape banale semnele de punctuație și tindem să nu le mai acordăm importanță. Însă a fost nevoie de milenii și de eforturile multor învățați, din Antichitate și până în Evul Mediu – cel puțin – pentru ca o carte să arate așa cum o știm noi astăzi. Să ne întoarcem puțin în timp pentru a descoperi misterioasa origine a punctuației.

Imediat după apariția alfabetului, în textele scrise nu existau semne grafice care să marcheze sfârșitul unui cuvânt și nici a unei propoziții, fără să mai pomenim de litere mari, semne de interogare sau exclamare. Aceasta se datora în parte influenței scrierilor hieroglifice, iar pe de altă parte faptului că exprimarea orală era privilegiată în raport cu cea scrisă.

În secolul al 3-lea înainte de Hristos, Aristofan din Bizanț, un erudit al acelor vremuri care se ocupa de marea bibliotecă din Alexandria, a propus un sistem de semne care să marcheze grafic pauzele din vorbire și să ușureze astfel lectura manuscriselor. Aristofan a propus punctul mediu (•), corespunzător virgulei din zilele noastre, subpunctul așezat sub nivelul textului, (.), cu rolul de a marca o pauză mai lungă (corespunzătoare semnului punct și virgulă), și punctul perfect (•), corespunzător unei pauze mai lungi (punctele de suspensie din ziua de azi). Semnele de punctuație propuse de Aristofan au fost acceptate destul de repede, au cunoscut o largă răspândire, însă la fel de repede s-a și renunțat la ele. Însă, cu cât creștinismul se răspândea în Europa, iar cuvântul scris devenea din ce în ce mai important, necesitatea adoptării unui sistem de punctuație a revenit.

În secolul al 6-lea, arhiepiscopul Isidor din Sevilla, sanctificat ulterior (și devenit sfântul patron al informaticienilor, Internetului și internauților) a propus o punctuație inspirată de cea a lui Aristofan. Isidor din Sevilla este primul erudit care face o conexiune între punctuație și înțelesul frazelor. La scurt timp, călugării irlandezi și scoțieni „inventează” pauza dintre cuvinte. În secolul al 8-lea, Alcuin, călugăr, consilier politic și confident al lui Carol cel Mare, inventează la cererea regelui ceea ce astăzi numim literele mici.

Sistemul semnelor de punctuație devine destul de stabil la mijlocul secolului al 15-lea, odată cu publicarea Bibliei de 42 de rânduri a lui Johannes Gutenberg. Însă, cu mici variații, completări și îmbunătățiri, semnele de punctuație ajung în forma pe care o recunoaștem astăzi în cărțile românești abia la începutul secolului al 19-lea.

Iată ce cale lungă și sinuoasă a parcurs punctuația pentru a ajunge până la noi. Știind toate acestea, ne scoatem pălăria în fața celor care s-au ostenit ca lectura unei cărți să reprezinte pentru noi doar o plăcere și nu un efort.

Voi ați fost derutați vreodată de vreo frază din care lipsea punctuația sau era incorect folosită?