Atunci când începem o carte, pornim de la premisa instinctivă că naratorul, vocea care ni se înfățișează în primele sale pagini, trebuie să fie și personajul principal. Pe măsură însă ce descoperim că, de fapt, în lumina reflectoarelor stă cu totul altcineva, un personaj de care naratorul nostru este apropiat, începem să scuturăm din cap nelămuriți. Am fost înșelați? În realitate, naratorul-personaj secundar este o tehnică destul de des folosită în narațiune deoarece ne oferă o perspectivă îmbucurătoare: o poziție situată undeva între subiectivitatea narațiunii la persoana întâi și obiectivitatea narațiunii celei de-a treia persoane. Acum, povestea ni se înfățișează mai strălucitoare, mai plină de emoție, căci de cele mai multe ori naratorul-personaj secundar întreține o relație puternică, uneori obsesivă, de dragoste/ură/admirație față de protagonist. În același timp, însă, această tehnică literară lasă loc și de neprevăzut: dacă nu te poți încredere de multe ori în cuvintele eroului, cum ai putea să o faci când la mijloc e un al doilea personaj? Azi îți prezentăm titluri care ne-au surprins: cărți în care naratorul nu e personaj principal!

Ne au surprins: 3 cărți în care naratorul nu e personaj principalCe ar fi literatura universală fără Jay Gatsby, una dintre cele mai bune întruchipări ale pervertirii visului american? Și mai fascinant este că Fitzgerald a decis să își prezinte legendarul protagonist din perspectiva unui narator-personaj secundar, Nick Carraway. Născut în Middle West, Carraway e idealist, crezând cu tărie în visul american pe care autorul i-l va ucide în față, și ajunge la New York îmbătat de aceste perspective pline de lumină. Prin intermediul verișoarei sale Daisy Buchanan și al soțului său Tom, Nick îl cunoaște pe adevăratul protagonist al romanului, Gatsby? Plecând de la o legătură comună, aceea că au servit amândoi în război, Carraway și Gatsby formează o prietenie poate neobișnuită, pe fondul căreia aflăm tot ce trebuie să știm despre antieroul cărții: cum a făcut avere și, mai ales, ce dragoste fierbinte îi mai poartă încă lui Daisy. Firește, așa cum știu deja toți fanii literaturii, acțiunea din „Marele Gatsby” nu merge nicidecum în direcția pe care o doresc personajele sale, iar singurul care scapă cât de cât nevătămat din vârtejul evenimentelor este, în chip profetic, tocmai povestitorul, care se întoarce însă acasă cu convingerea că visul american a luat sfârșit odată cu exponentul său Gatsby. De ce e genială perspectiva lui Fitzgerald? Deoarece folosește o voce naivă și onestă precum cititorul său pentru a prezenta un personaj-protagonist bigger than life, ce și-ar fi pierdut din mister dacă și-ar fi putut folosi propria voce. Este motivul pentru care, până azi, „Marele Gatsby” rămâne romanul cu numărul unu atunci când este vorba despre cărți în care naratorul nu e personaj principal!

Ne au surprins: 3 cărți în care naratorul nu e personaj principal

De data aceasta, nu fascinația neîntemeiată este motivul pentru care naratorul pălește prin comparație cu adevărata stea a romanului,ci mai degrabă o admirație profund motivată. Conform criticilor, Chaim Potok a dat naștere în „The Chosen” la o adevărată „bijuterie” care vorbește despre valori profunde ale umanității precum prietenia, relația dintre tată și fiu și modul în care credința se inoculează în lumea modernă, într-o manieră plină de sensibilitate și de emoție. Romanul de referință al lui Potok ne invită în interiorul unei comunități de evrei din New York-ul anilor 40, în care naratorul-personaj secundar e un adolescent popular, provenit dintr-o familie de sioniști, cu un talent înnăscut la matematică. Tatăl său vrea să urmeze calea cifrelor, dar tot ceea ce își dorește Reuven este să fie rabin. Într-un meci de fotbal desfășurat la școala la care învață, Reuven îl întâlnește pe Daniel, într-o circumstanță nefericită, dar care îl va marca pentru totdeauna. Danny are o minte strălucită, o memorie fotografică și un geniu care nu se naște decât o dată la câteva generații. La antiteză cu Reuven, adevărul protagonist visează să urmeze căile întortocheate ale psihologiei și să devină un al doilea Freud, dar propriul său părinte vrea să îi urmeze calea și să se facă rabin. Cei doi tineri ajung prieteni și colegi la aceeași facultate, maturizându-se în acest bildungsroman dulce-amar, pe care îl vei citi pe nerăsuflate.

Ne au surprins: 3 cărți în care naratorul nu e personaj principalDacă ai impresia că genul „mister” s-a născut cu thrillerele actuale, te înșeli. Înainte de „Fata din tren” și de „ Fata dispărută”, am cunoscut detectivi celebri precum Sherlock Holmes și Hercule Poirot. Azi nu vom vorbi însă despre polițiști sau maeștri investigatori, ci despre un călugător cu abilități de deducție absolut formidabile, Guglielmo (William) din Baskerville, protagonistul din superba „Numele trandafirului” de Umberto Eco. Deși călugărul franciscan și filosoful briliant care rezolvă seria de crime ce are loc într-o mănăstire benedictină din Italia de Nord este eroul, naratorul povestirii e cu totul altul: novicele său, Adso din Melk, copist și discipol al protagonistului. Fiind inițial chemați la abație pentru a investiga un caz de erezie, cei doi vor deveni „anchetatori” de ocazie într-o serie de crime care pun pe tapet analiza biblică, studiile medievale, dar și teoria literară într-un mod genial care a transformat romanul de debut al lui Eco într-o carte situată pe poziția a 14-a în topul Celor mai bune cărți ale secolului realizat de Le Monde. Precum în aventurile lui Sherlock Holmes, și aici Umberto Eco se folosește de naivitatea și de tinerețea lui Adso pentru a ne revela atât calitățile de detectiv, dar și greșelile comise de William din Baskerville, precum și, într-o notă mai profundă, conflictul dintre filosofia proprie secolului al XIV-lea, conform căreia la baza crimelor trebuie să stea acte demonice, și cea modernă, ce înclină să considere individul vinovat. O capodoperă din toate punctele de vedere, care te va ține cu sufletul la gură, „Numele trandafirului” încheie în chip glorios lista de cărți în care naratorul nu e personaj principal.

Tu ce părere ai despre aceste titluri? Ai mai citit și alte cărți în care naratorul nu e personaj principal? Ce părere ai despre această tehnică?