„Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim” spunea unul dintre personajele romanului „Micul prinț”. Antoine de Saint-Exupéry a încercat, de-a lungul scurtei sale vieți, încheiate cu o dispariție misterioasă, să îmblânzească mai multe lucruri. A încercat să îmblânzească cuvintele, iar lucrul acesta i-a ieșit cel mai bine. A încercat să îmblânzească și pasiunea pentru zbor, însă nu știm dacă a reușit. De la Vulpe, partenera de dialog a Micului Prinț, știm că „limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.” Ochii multora au văzut, la mai bine de jumătate de veac de la dispariția scriitorului, resturile avionului cu care acesta a zburat, pentru ultima oară, deasupra Mării Mediterane. Îi credem pe cuvânt, însă, dacă ne ascultăm inima, aceasta ne spune că Antoine de Saint-Exupéry poate încă mai planează undeva, deasupra noastră, devenit una cu zborul. Astăzi, pe 29 iunie, îl sărbătorim pe autorul uneia dintre cele mai iubite cărți din lume, „Micul prinț”. Viața celui care a fost eseist și romancier, reporter și aviator, dispărut într-o misiune de recunoaștere merită însă cunoscută. Să o descoperim printre rândurile cărților sale.

Antoine Marie Jean-Baptiste Roger, viconte de Saint-Exupéry s-a născut pe 29 iunie 1900, la Lyon, într-o familie aristocratică. Scriitorul este al treilea dintre cei cinci copii din familia sa. Din nefericire, tatăl său a făcut un atac cerebral și a murit pe peronul unei stații de tren când Antoine încă nu împlinise patru ani. Familia a rămas astfel doar cu titlurile nobiliare, însă fără mari resurse materiale. Mama scriitorului a luat decizia de a locui împreună cu copiii la castelul unei rude din zona estică a Franței, ferindu-i astfel de mari privațiuni. La vârsta de 12 ani, lui Antoine de Saint-Exupéry i se oferă șansa de a zbura pentru prima dată cu avionul (ca pasager, evident), o amintire foarte puternică, pe care nu o va putea uita.

Antoine a mers la mai multe școli catolice, iar după declanșarea primului război mondial a fost trimis la studii în Elveția. S-a întors în Franța în 1917 și s-a pregătit pentru admiterea la Academia Navală. Nu fost însă admis, așa că s-a decis să studieze arhitectura la Școala de Arte Frumoase. Experiența a durat puțin peste un an, iar apoi scriitorul s-a întreținut din slujbe variate. În 1921, și-a început stagiul militar ca simplu soldat, la un regiment de cavalerie ușoară și tot atunci a început să ia lecții de pilotaj. Anul următor se afla deja în rândul Forțelor aeriene franceze, iar primul zbor ca pilot brevetat îl va face la Casablanca. În acel an, Antoine de Saint-Exupéry are și primul accident aviatic, în urma căruia suferă o fractură de craniu. La insistențele familiei și logodnicei sale din acea vreme, renunță să mai zboare și acceptă să-și găsească o slujbă mai puțin supusă riscurilor. Relația nu a durat, Saint-Exupéry a rupt logodna și s-a reîntors la aviație. Și tot atunci a început să scrie și a publicat prima sa nuvelă, „Aviatorul”. Viața lui Saint-Exupéry s-a împărțit de-atunci între cele două mari iubiri ale sale: zborul și literatura.

În 1924, Saint-Exupéry este pilot responsabil cu serviciile poştale, acoperind rute din Franța, Spania și nordul Africii. Câțiva ani mai târziu, îl aflăm responsabil de un mic aerodrom din Sahara, iar experiența trăită aici îi inspiră primul său roman, „Curierul de Sud” (1929), care celebrează curajul piloților în misiuni. Între îndatoririle lui Saint-Exupéry cât timp s-a aflat la conducerea aerodromului din Sahara s-a numărat și recuperarea piloților căzuți în deșert și ajunși ostatici ai triburilor băștinașe. Misiunea, care implica negocieri dure, era extrem de periculoasă, iar pentru curajul de care a dat dovadă, Saint-Exupéry a fost recompensat cu Legiunea de Onoare acordată de guvernul francez.

Următorul roman, „Zbor de noapte”, publicat în 1931, a fost scris de Saint-Exupéry la întoarcerea din Argentina, unde ajutase la înființarea unui serviciu poștal aerian. „Zbor de noapte” este mai mult decât un roman inspirat de viețile piloților. Autorul folosește acest pretext pentru o meditație mult mai extinsă asupra condiției umane, în general. De altfel, cartea s-a bucurat de un mare succes, i s-a decernat Prix Femina și a fost ecranizată cu John Barrymore, Helen Hayes și Clark Gable în rolurile principale.

1931 este și anul în care Saint-Exupéry se căsătorește cu scriitoarea Consuelo Suncin, un mariaj care a rezistat, în ciuda frecventelor infidelități și a prelungitelor absențe ale scriitorului. Și, într-adevăr, nu se poate spune că viața alături de Saint-Exupéry a fost pentru Consuelo una ușoară sau lipsită de evenimente. Unul dintre acestea avea loc în 1935, când scriitorul acceptă provocarea de a depăși recordul de viteză pe cursa Paris – Saigon, cu posibilitatea de a câștiga și un premiu de 150.000 de franci. Saint-Exupéry a fost însoțit în acest zbor de prietenul său, André Prévot. Nu au ajuns însă la destinație, pentru că s-au prăbușit în Sahara, unde au fost găsiți de un beduin, abia după patru zile, deshidratați și halucinând. Din punct de vedere literar, experiența zilelor în care a rătăcit sub soarele deșertului a fost una foarte bogată. „Pământ al oamenilor”, roman distins cu Marele Premiu al Academiei franceze și cu National Book Award în Statele Unite este o meditație inspirată de acest episod din viața lui. „Pământul ne învaţă mai multe despre noi decât toate cărţile. Pentru că ne rezistă. Omul se descoperă atunci când se măsoară cu un obstacol….” nota Saint-Exupéry în această carte. Scriitorul a transformat în mod creativ această experiență, ale cărei ecouri le putem descoperi și în „Micul prinț”.

Nici chiar după această întâmplare Saint-Exupéry nu a renunțat la zbor. Când a început cel de-al doilea război mondial, scriitorul a devenit pilot de recunoaștere, până când ocupația germană l-a forțat să părăsească Franța. Din New York, unde se mutase, Saint-Exupéry a făcut lobby pe lângă guvernul american pentru a interveni în conflict, iar în tot acest timp nu a încetat să scrie. „Pilot de război” este romanul publicat de scriitorul francez în 1942. Un an mai târziu, publica în Statele Unite „Micul prinț”, carte care avea să apară în țara natală a autorului abia după eliberarea Franței, pentru că Saint-Exupéry devenise scriitor interzis. După opiniile unor biografi, „Micul prinț” a fost scris la sugestia soției unuia dintre editorii scriitorului. Aceasta era convinsă că scrierea unei cărți pentru copii îl va ajuta pe Saint-Exupéry, care avea nervii destul de zdruncinați în acea perioadă.

„Micul prinț” a devenit de-a lungul timpului un adevărat fenomen editorial. Este una dintre cele mai traduse cărți din lume (în 300 de limbi și dialecte) și anual se vând două milioane de exemplare. Satisfacțiile literare și recunoașterea de care se bucura nu i-au fost de ajuns scriitorului. În ciuda infirmităților provocate de accidentele aviatice, Saint-Exupéry se întoarce în Franța în 1943 și insistă să zboare. Pe 31 iulie 1944, pleacă din Corsica într-o misiune de recunoaștere, din care avea să nu se mai reîntoarcă vreodată. Dispariția sa misterioasă a generat multe speculații, până în 1998, când brăţara de identitate a scriitorului a fost descoperită de un pescar, lângă Marseille, iar doi ani mai târziu, un scafandru a găsit și resturile avionului cu care Saint-Exupéry s-a prăbușit în Mediterana.

O viață printre rânduri: Antoine de Saint Exupéry

Scriitorul continuă însă să ne releve, la mult timp după dispariția sa, părți neștiute ale personalității sale. În 2008, 20 de scrisori din corespondența intimă a scriitorului apar în volumul „Scrisori către o necunoscută”. Este vorba despre o colecție de scrisori de dragoste adresate de Saint-Exupéry soției unui ofițer, pe care o cunoscuse, în 1943, într-o călătorie de la Oran la Alger. Scrisorile ne dezvăluie nu numai personalitatea romantică, meditativă a scriitorului (căsătorit cu Consuelo la acea vreme), ci și reflecții asupra scrierilor sale. Există trimiteri la „Micul prinț” în această corespondență și chiar desene folosite pentru ilustrația acestei cărți. „Așa sunt basmele” spunea Saint-Exupéry într-una dintre scrisori. „Te trezești într-o bună dimineață. Spui: Nu era decât un basm… Zâmbești de tine însuți. Dar în fond, nu prea zâmbești. Știi bine că basmele sunt singurul adevăr al vieții”. Iată o temă interesantă, la care putem reflecta.

Ce amintiri legate de operele lui Antoine de Saint-Exupéry aveți?

SaveSave