„Copil teribil al literaturii”, spirit avangardist și iconoclast, celebrat în măsură egală de cultura franceză și cea română, dar aparținând universalității prin mesajul operei sale, Eugène Ionesco este scriitorul a cărui viață încercăm să o descoperim astăzi, prin rândurile cărților sale.

Fost membru al Academiei Franceze, promotor al teatrului absurdului, Eugène Ionesco este binecunoscut nu doar în România sau Franța, ci și în întreaga lume datorită formulei dramatice insolite pe care a propus-o. „Cântăreața cheală”, „Scaunele”, „Lecția”, „Rinocerii” sau „Regele moare” sunt doar câteva dintre piesele care i-au adus celebritatea, „o glorie ce are chipul blestemului”, după cum considera Emil Cioran. Parte a uneia dintre cele mai strălucite generații din cultura română, Eugène Ionesco i-a cunoscut și a fost apropiat de Emil Cioran și Mircea Eliade, legați de o frumoasă și durabilă  prietenie. În 2009, la împlinirea a 100 de ani de la nașterea dramaturgului, Eugène Ionesco a fost numit post-mortem membru al Academiei Române și omagiat, printr-o serie de evenimente culturale, ceea ce până la urmă a dat naștere unui scandal. Fiica scriitorului a interzis ca Eugène Ionesco să fie considerat scriitor român, de vreme ce majoritatea pieselor sale sunt scrise în franceză și traduse ulterior în română. Cu toate acestea, debutul literar al lui Ionesco a fost în limba română, în revista „Bilete de papagal” condusă de Tudor Arghezi. Iar dacă relațiile cu țara în care s-a născut au fost uneori tensionate, motivele sunt foarte complexe: cele mai multe de natură personală, subiectivă, dar și de ordin politic.

Eugène Ionesco s-a născut la Slatina, pe 26 noiembrie 1909, deși el susținea că anul nașterii sale este 1912 – omagiu adus genialității lui Caragiale, pe care-l prețuia atât de mult. Fiu al avocatului Eugen N. Ionescu și al lui Marie-Thérèse, fiica unui inginer francez, scriitorul petrece doar primii doi ani de viață în România, iar apoi pleacă alături de părinți în Franța, unde își va petrece întreaga copilărie – cea mai fericită perioadă a vieții sale, după cum a mărturisit în repetate rânduri.

La Paris, unde tatăl scriitorului își completa studiile juridice, s-au născut ceilalți doi membri ai familiei Ionescu – Marilina şi Mircea. După izbucnirea războiului, tatăl scriitorului pleacă în țară și se înrolează, lăsându-și familia la Paris într-o situație materială foarte precară. Marie-Thérèse cere ajutorul rudelor sale și astfel copiii ajung în La Chapelle-Anthenaise, locul în care timpul pare că stă pe loc, încremenit într-o eternă voioșie și seninătate – anii fericiți, irepetabili ai copilăriei scriitorului. Ceea ce avea să urmeze a fost extrem de traumatizant și cu urmări toată viața atât pentru scriitor, cât și pentru frații săi. Avocatul Ionesco cere divorțul și obține custodia copiilor, obligându-i astfel să se întoarcă în România. Departe de mama pe care o adora, într-o țară a cărei limbă nu o cunoștea și pe care a trebuit să o învețe, Eugène Ionesco percepe Bucureștiul ca pe un oraș al exilului și al nefericirii. Viața alături de tatăl său și noua soție a acestuia, Lola, este un coșmar zilnic, iar tot ce își dorea era să-l lase în urmă.

Scriitorul a urmat liceul la Sf. Sava, unde s-a remarcat doar prin teribilisme și o atitudine de frondă – explicabile ținând cont de parcursul vieții sale de până atunci. Este dat afară din liceu astfel încât examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Carol I din Craiova. Între timp, după o ceartă teribilă cu tatăl său, Eugène Ionesco pleacă de acasă. „Domnule, am onoarea să vă salut!” au fost ultimele cuvinte pe care scriitorul i le-a adresat tatălui său, pe care nu l-a mai văzut niciodată din acel moment.

Ionesco urmează cursurile Facultății de Litere cu specializare în limba franceză, iar după încheierea lor este numit profesor la Cernavodă și ulterior transferat la București. În 1931 o cunoaște pe Rodica Burileanu, femeia alături de care își va petrece aproape șase decenii de viață, sprijinul său constant și cea care i-a dăruit o fiică – Marie-France Ionesco. „Îşi dă toată viaţa pentru a mă apăra, pentru a mă organiza, pe mine, cel ce cade, pe mine, care sunt haos” – astfel descria scriitorul relația cu soția sa.

După debutul din revista „Bilete de papagal” unde a publicat versuri și critică literară, lui Ionesco îi apare cartea „Nu”, prin care autorul declară război unora dintre cele mai importante figuri ale literaturii române. „Copilul teribil” Ionesco îi desființează în acest volum de pseudocritică pe Arghezi, Ion Barbu și Camil Petrescu. Îl privește cu suspiciune pe Mircea Eliade și romanul său „Maitreyi”, căruia nu îi prevede vreun viitor prea strălucit. De altfel, ironia, un spirit ușor răutăcios și blazarea pot fi sesizate în raportarea față de cultura românească, în ansamblul ei. Însă autorul recunoaște că și el este parte a acesteia („fac parte, de bine, de rău, din cultura românească”).

În 1938, Ionesco obține o bursă și pleacă la Paris pentru a-și definitiva teza de doctorat, însă lucrul acesta nu se va întâmpla niciodată. Izbucnirea războiului îl obligă să se reîntoarcă în țară, pe care o va părăsi definitiv în 1942. La câțiva ani distanță, se va produce și despărțirea de limba română.

După eliberarea Parisului, în 1944, Ionescu își pierde slujba de atașat cultural și o vreme este nevoit să accepte slujbe modeste pentru a se întreține – muncitor la o fabrică de vopseluri este una dintre acestea. Continuă să scrie, însă de acum încolo o va face doar în franceză, limbă care i-a pavat drumul spre celebritate.

În 1950, la 41 de ani, Ionesco publică piesa „Cântăreața cheală”, care avea să-i fie jucată la Paris, iar ulterior pe toate marile scene ale lumii – chiar și în România comunistă, cea care îl condamnase la un moment dat pentru ofensă adusă națiunii. Pe lângă piesele menționate mai sus au urmat „Ucigaş fără simbrie”, „Victimele datoriei”, „Amadeu” sau „Viitorul e în ouă”.

În 1970, Eugène Ionesco devine membru al Academiei Franceze, distincție pe care a primit-o ca pe-o mare onoare. Academia Română îi oferea un titlu similar postum, peste aproape patru decenii.

Deși piesele sale erau jucate pe toate scenele lumii, a avut alături o soție și o fiică cărora le-a dedicat cu recunoștință întreaga lui operă și  prietenii cât o viață, Eugène Ionesco era, spre final, „infinit de anxios”, după cum mărturisea. Însă nu atât datorită faptului că sfârșitul era inevitabil, cât din cauză că lumea, viața și moartea rămâneau pentru el mistere nedezlegate. În ultima sa scriere publicată în „Le Figaro Litteraire” a doua zi după trecerea sa la cele veșnice, angoasa scriitorului față de condiția omului este mai profundă ca niciodată: „Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. (…) Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului…”

Suntem convinși că undeva, departe, Eugène Ionesco zâmbește acum. A reușit să traverseze timpul, așa cum și-a dorit și să rămână identic cu sine însuși. Exact ca în basmele copilăriei, putem spune că „de n-ar fi nu s-ar povesti”. Iar povestea lui Eugène Ionesco, copilul teribil al literaturii, se spune mai departe.