Ne-a povestit cum e „Dragostea în vremea holerei” și ne-a învățat ce înseamnă „Un veac de singurătate”. Am trăit alături de el „Toamna patriarhului” și am ascultat cutremurați, când ne-a șoptit la ureche, o incredibilă poveste „Despre dragoste și alți demoni”. Gabriel García Márquez, „cel mai mare vrăjitor al Americii Latine” și „cel mai mare columbian care a trăit vreodată” (după cum spunea Juan Manuel Santos, președintele Columbiei) este scriitorul a cărui viață ne dorim să o explorăm astăzi, printre rândurile cărților sale.

„Omul are trei vieţi: viaţa publică, viaţa particulară şi viaţa secretă, cea pe care o povestim cel mai adesea noi, scriitorii; toată viaţa mea este încifrată în romanele mele” spunea Márquez în volumul de memorii „A trăi pentru a-ți povesti viața”.  Pe urmele vieții secrete a „vrăjitorului” Márquez, născut la început de primăvară, pornim și noi azi.

Scriitorul columbian s-a născut pe 6 martie 1927 în micul oraș Aracataca, situat în regiunea tropicală a Columbiei de nord, între munți și Marea Caraibelor. Ecouri ale amintirilor din primii ani de viață petrecuți aici vom regăsi în „Un veac de singurătate”. Gabriel García a locuit primii opt ani din viață, împreună cu părinții, la bunicii din partea mamei: colonelul Nicolás Márquez (veteran al războiului civil de 1000 de zile) și soția sa Tranquilina Iguarán Cotes de Márquez.

După moartea colonelului Márquez, familia s-a mutat în orașul-port Barranquilla. Aceștia au fost ani pe care Gabriel García i-a dedicat studiului, iar educația sa a fost peste medie. Însă scriitorul spunea adesea că, de fapt, cele mai importante surse de inspirație pentru romanele sale le-au constituit poveștile despre viața familiei sale în Aracataca spuse inițial de bunicul său, continuate de bunică.

Márquez a vorbit întotdeauna cu mult respect despre bunicii săi, cărora le datora foarte mult. Colonelul – Papalelo-  cum îi spunea scriitorul – era considerat un erou de liberalii columbieni și era o persoană foarte respectată. O influență profundă a avut și asupra lui Gabriel García atât pentru harul de povestitor, cât și pentru faptul că era un fel de „cordon ombilical între istorie și realitate”, cum spunea scriitorul.

Colonelul Márquez a fost cel care l-a învățat pe nepotul său să prețuiască cuvintele, a deschis pentru el porțile imaginației, l-a dus la circ an de an, i-a cumpărat prima înghețată. Colonelul îi spunea uneori lui Gabriel García: „N-ai idee cât cântărește un om mort!”, referindu-se la faptul că uciderea unei persoane este o foarte mare povară sufletească.

Și Doña Tranquilina a avut o influență covârșitoare asupra nepotului ei. „Trata lucrurile extraordinare ca și când ar fi fost ceva perfect natural” își amintește Márquez. „Ea a fost sursa viziunii supranaturale, magice asupra realității” mai spune scriitorul, care își amintește de casa copilăriei ca de-un spațiu plin cu povești cu fantome, minuni, premoniții și întâmplări uimitoare.

În 1947, tânărul Márquez se duce la Bogotá, cu intenția de a studia Dreptul și Științele Politice. Se întâmplă însă ceva neprevăzut: liderul popular Jorge Eliécer Gaitán este asasinat, iar scrierile acestuia sunt arse. A fost de ajuns pentru ca viața lui Márquez să ia o turnură cu totul nouă. Abandonează Dreptul și se angajează jurnalist, întâi la El Universal, apoi la El Heraldo (primea 3 pesos pentru un articol) sau El Espectador. Activitatea de jurnalist a fost foarte bogată, iar Márquez a călătorit mult datorită ei.

Pe Mercedes Barcha, cea care avea să-i devină soție și îi va dărui doi fii, scriitorul o cunoaște încă din anii școlii, însă convine cu ea să aștepte până la finalizarea studiilor și apoi să se căsătoarească. Márquez a fost corespondent în Europa al ziarului El Espectador, așa încât căsătoria a trebuit să aștepte. În 1958 cei doi au devenit soț și soție, iar anul următor se naște primul fiu, Rodrigo.

Márquez a fost corespondent la Paris, apoi a lucrat la Bogota și după aceea la New York, pentru Presa Latina, fondată de Fidel Castro, foarte apropiat de scriitor. Mai târziu, Gabriel García se mută în Mexic. Aici se naște cel de-al doilea fiu, Gonzalo și tot aici publică primele sale scrieri: „Frunze uscate”, „Ceas rău”, „Colonelului nu are cine să-i scrie” și „Funeraliile Mamei Mari”. „Un veac de singurătate”, romanul care îi aduce și faimă și bani scriitorului, este publicat în 1967.

După aceea, Márquez trăiește opt ani în Spania, dar păstrează casa din México și apartamentul din Paris, deși petrece mult timp și la Havana, unde Fidel Castro îi asigurase o locuință.

La romanul „Toamna patriarhului” Márquez a lucrat începând cu anul 1968. A finalizat cartea în 1971, însă a continuat să rescrie fragmente din ea încă patru ani. Romanul a fost publicat în Spania, în 1975.

În 1982, Márquez primește Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru romanele și povestirile sale, în care magicul și realul se combină într-o bogată lume a imaginației, care reflectă viața și conflictele unui întreg continent ”.

„Dragostea în vremea holerei”, „Știri despre o răpire” și „Povestea târfelor mele triste” au fost romanele publicate în anii următori, până când sănătatea lui Márquez a început să se deterioreze.

În 1999 a fost diagnosticat cu cancer limfatic, care a intrat în remisie după tratamentul făcut într-o clinică din Los Angeles. Această întâmplare l-a determinat pe scriitorul columbian să înceapă să-și redacteze memoriile. „Am redus relațiile cu prietenii la minimum, mi-am deconectat telefonul, am anulat călătoriile și toate planurile de acum sau pentru viitor. M-am dedicat scrisului, zi și noapte, fără întrerupere” declara scriitorul pentru publicația columbiană El Tiempo.

Scriitorul a făcut tot acest efort pentru a-și finaliza memoriile publicate sub titlul „A trăi pentru a-ți povesti viața”.

2005 a fost primul an din viața lui García Márquez în care nu a scris nicio propoziție. „Cu experiența mea, aș fi putut scrie un nou roman fără probleme, dar oamenii și-ar fi dat seama că inima mea nu e acolo”, spunea scriitorul.

În anii următori, inima lui Márquez a bătut din ce în ce mai stins, până când, la vârsta de 87 de ani, pe 17 aprilie 2014, s-a oprit definitiv. „Un veac de singurătate și tristețe pentru moartea celui mai mare columbian care a trăit vreodată” spunea președintele Columbiei, Juan Manuel Santos în acea zi.

Noi considerăm însă că nu avem de ce să fim triști. Ne putem întâlni oricând cu Gabriel García Márquez în Macondo sau în oricare alt loc al lumii create de el. Ne plimbăm printr-un spațiu magic, învățăm firescul supranaturalului și lucrurile obișnuite ascunse în mister.

Suntem mai degrabă de acord cu fostul președinte columbian Álvaro Uribe Vélez care spunea: „Maestre García Márquez, mulțumiri eterne! Milioane de oameni de pe planetă s-au îndrăgostit de națiunea noastră, vrăjiți de cuvintele tale!”

Vă place Márquez? Pe voi care dintre romanele lui v-a „vrăjit” cel mai tare?