„Caragiale, Caragiale/Dacă nu erai matale/Rămâneam tot…Haimanale!” Ne întoarcem la cuvintele lui Nichita Stănescu de fiecare 1 februarie, ziua când îl sărbătorim pe I.L. Caragiale sau ori de câte ori ne gândim la el. Și ne gândim adesea, pentru că orice am face ajungem la cuvintele lui. „Proștii mor, dar prostia e nemuritoare. Ceea ce trebuie să sperăm însă e ca această slăbiciune, caracteristică omului, să rămână individuală și să se amestece cât mai puțin în viața noastră publică” spunea Caragiale în 1885. Astăzi, la 133 de ani distanță, sperăm același lucru. „Partidele politice, în înţelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noi de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în România” spunea Caragiale. „Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămânzind în opoziţie” sau „Cu un zâmbet plin de amărăciune, Românul numeşte ţara lui patria bacşişului şi hatârului. Cu aşa parlamente se fac legi peste legi – cu aşa administraţie se aplică”. Evident, nu este vorba despre realități ale zilelor noastre, ci de cele surprinse de Caragiale în 1907. Însă scriitorul, care la fel ca personajul din nuvela „Grand Hotel Victoria Română” „simte enorm și vede monstruos”, a pătruns adânc în cotloane neumblate ale spiritului nației, luminând și zonele pe care am fi preferat să nu le prea vedem. Ne-a făcut cunoștință cu Moftangiul și cu Mitică, „bucureșteanul par excellence. Și fiindcă Bucureștii sunt un mic Paris și Mitică, se-nțelege, este un mic parizian. (…) Al dracului Mitică!”

Se împlinesc 167 de ani de la nașterea geniului comic Caragiale și ne-ar face plăcere ca alături de voi și printre rândurile cărților sale, să ne amintim și de viața dramaturgului care a scris „O scrisoare pierdută” și „D-ale carnavalului”, „O noapte furtunoasă” sau „Conu Leonida față cu reacțiunea”.

Vorbele lui Nichita Stanescu citate mai sus nu sunt lipsite de temei nici în sensul metaforic, nici în cel pur pragmatic. Caragiale s-a născut pe 1 februarie în cătunul Haimanale din Prahova, iar numele așezării a fost schimbat la un moment dat cu cel al dramaturgului. Descendența lui Caragiale nu era una nobiliară, așa cum am putea crede citindu-l pe Mateiu Caragiale, fiul său dintr-o legătură anterioară căsătoriei, însă recunoscut de scriitor. Ştefan Caraialis, bunicul scriitorului, venise la București în suita domnitorului Caragea, ca bucătar al acestuia. Originea este, se pare, aromână. Cert e că Luca, fiul lui Ștefan și tatăl dramaturgului s-a născut la Constantinopol, iar frații săi, Iorgu și Costache, în România. Costache a fost, de altfel și primul director al Teatrului Național din București și a avut o influență majoră asupra nepotului său.

Cât privește studiile, Caragiale glumea adesea spunând că are doar patru clase, dar adevărul nu e chiar așa. A urmat studiile primare la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, apoi la Școala Domnească din aceeași localitate, unde a urmat și cursurile gimnaziului „Sfinții Petru și Pavel”. Și-a completat apoi studiile la București, fără însă a le finaliza. Între 1868 și 1870 îl regăsim pe Caragiale la București, înscris la clasa de „declamaţie şi mimică” a unchiului său, Costache Caragiale. Tot atunci îl întâlnește prima oară pe Eminescu, care era sufleur în trupa lui Pascaly.

Tatăl lui Caragiale, Luca, fusese și el atras de teatru și căsătorit cu o actriță și cântăreață, Caloropoulos, de care însă se desparte pentru a se căsători cu Ecaterina, fiica unui negustor și mama scriitorului. Luca a renunțat la pasiunea sa pentru teatru pentru a oferi stabilitate finaciară familiei, a devenit avocat și magistrat. Însă după moartea sa, în 1870, lui I.L. Caragiale îi revine sarcina să le susțină financiar pe mama și sora sa. Se angajează copist la Tribunalul Prahova, apoi este sufleur, copist şi actor în roluri nesemnificative la Teatrul Național din București. Semnificativă este însă experiența pe care a câștigat-o în preajma scenei și care îi curgea oricum prin vene, cu o întreagă familie pasionată de teatru.

Caragiale are și o bogată carieră jurnalistică, pe care o începe la publicația bucureșteană „Telegraful” și o continuă la „Ghimpele”, „Revista contemporană”, „Națiunea română” sau „Timpul”, alături de Eminescu și Slavici. „Convorbiri literare”, „Viața românească”, „Epoca” au fost alte publicații la care a colaborat Caragiale. Cu umor și o luciditate tăioasă, dură, Caragiale a spus întotdeauna lucrurilor „pe nume” în articolele sale. Râsul a fost teribila armă pe care scriitorul a folosit-o pentru a acuza impostura, prostia cu aere de suveranitate, superficialitatea – aceasta când nu a fost grav, ca adesea, în „Nuvele”. „Moftul român”, ziar de satiră, a fost înființat de Caragiale în 1893, după ce s-a retras din activitatea publicistică. Mofturile și moftangii aveam să-i cunoaștem bine ulterior, din volumul de „Momente și schițe”, publicat în 1901.

La acea vreme, Mateiu, fiul său din relația cu Maria Constantinescu se născuse deja, dar Caragiale nu s-a căsătorit niciodată cu mama primului său născut. S-a căsătorit ulterior, pe vremea când ajunsese tânăr director al Teatrului Național (la 36 de ani), cu Alexandrina Burelli, fiica arhitectului Gaetano Burelli. Alexandrina, Didina, cum i se spunea, era o femeie frumoasă, de care Caragiale s-a îndrăgostit cumva la prima vedere, de când tânăra a vrut să intre la teatru fără bilet. Iar Caragiale i-a dat voie.

S-a spus despre Caragiale că era un mare iubitor al sexului frumos. Bineînțeles, celebru este episodul Veronica Micle. Caragiale, numit prin decret regal revizor școlar pentru județele Suceava și Neamț a cunoscut-o pe iubita lui Eminescu, aflat atunci la București. Veronica Micle s-a arătat disponibilă, iar Caragiale, „n-a putut s-o trateze cu refuz”, ceea ce a dus la ruptura definitivă cu Eminescu. Poetul nu l-a iertat niciodată, iar Caragiale a suferit pentru că a pierdut prietenia acestuia. Iar la vestea îmbolnăvirii lui Eminescu, Caragiale a izbucnit în lacrimi. După căsătoria cu Alexandrina Burelli dramaturgul însă și-a asumat responsabilitatea familiei, iar singura sa grijă a fost bunăstarea acesteia. Chiar dacă pentru asta a trebuit să fie berar pentru o vreme. „Gambrinus” a fost una dintre berăriile conduse de Caragiale, care spera ca astfel să ajungă la prosperitate. Dar prosperitatea a avut căile ei de neînțeles prin care și-a făcut drum în viața scriitorului.

De la debutul cu „O noapte furtunoasă” în „Convorbiri literare”, în 1879, Caragiale a fost apreciat ca dramaturg, însă a avut și mulți inamici – din cauze politice sau literare. Celebru este și episodul legat de acuzația de plagiat, în cazul nuvelei „Năpasta”. A urmat un scandal, un proces la care lumea venea ca la teatru și apărarea senzațională a lui Delavrancea, rămasă în istoria literaturii. Caragiale însă a fost mâhnit, cu toate că i s-a făcut dreptate – opera presupus plagiată nici nu exista. La numai doi ani de la eveniment, după ce primise o moștenire importantă de la mătușa Momuloaia (Ecaterina Momolo Cardini, vara mamei sale), Caragiale decide să părăsescă țara și să se mute la Berlin, fără intenția de a se mai întoarce „într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul vieţii demne de compătimit”, după cum îi scria dramaturgul prietenului său Vlahuță. „Bravos națiune! Halal să-ți fie!” – vorba lui Caragiale.

În seara zilei de 9 iunie 1912, la vârsta de 60 de ani, Caragiale a luat cina cu familia și prietenii în casa din Berlin și i-a fermecat pe toți cu verva sa. A doua zi dimineață nu a mai apărut, ca de obicei, în salon. S-a stins discret, din cauza unei boli de inimă. Și, deși a murit departe de țară, în toamna aceluiași an a fost adus la București, unde se află acum alături de bunul său prieten, Eminescu.