„Ceea ce mă impresionează cu adevărat la o carte este să îţi doreşti, atunci când o termini de citit, ca scriitorul să-ţi fie un prieten foarte apropiat şi să îl poţi suna oricând. Asta nu se întâmplă prea des, totuşi” – prea des nu, dar se întâmplă uneori, iar acei scriitori ne rămân în minte pentru totdeauna, sunt o parte integrată în universul nostru. Este și cazul lui J.D. Salinger, autorul reflecției de mai sus, cel care ne-a învățat să stăm „De veghe în lanul de secară” și care a înțeles atât de bine adolescenții – de toate vârstele.

Propunem să ne începem anul cu gândul la J.D. Salinger, scriitorul care a schimbat cursul literaturii americane după cel de-al doilea război mondial, „părintele” lui Holden Caulfield, protagonistul romanului „De veghe în lanul de secară”.

Jerome David Salinger, fiul rabinului Sol Salinger și al lui Miriam (de origine scoțiană) s-a născut pe 1 ianuarie 1919 la New York. Tatăl său avea o afacere prosperă, importa suncă și brânzeturi fine și spera ca, la un moment dat, fiul său cel mic, Sonny, să-i ia locul la conducerea firmei. O căsătorie între un rabin și o femeie de origine scoțiană era în acea vreme un lucru scandalos, iar părinții lui Salinger au ascuns aceasta cât au putut de bine. Nici chiar scriitorul nu a aflat, până la ceremonia sa de bar mitzvah, la vârsta de 14 ani.

În ciuda înzestrării sale intelectuale evidente și a faptul că a început să scrie încă din gimnaziu, Sonny a fost un elev rebel. A fost dat afară de la școala pe care o urma în New York, iar părinții s-au văzut nevoiți să-l trimită la Academia Militară din Wayne, Pennsylvania.

După absolvire, Salinger a urmat un an la Universitatea din New York, iar apoi, încurajat de tatăl său, a plecat pentru câteva luni la Viena. Scopul era să învețe o limbă străină și să se familiarizeze cu importul de alimente pentru a continua afacerea familiei. Salinger își căuta însă drumul propriu, care în niciun caz nu era acesta.

Întors la New York, a urmat cursurile serale ale Universității Columbia – mâna sorții, s-ar părea, pentru că aici îl cunoaște pe profesorul Whit Burnett, cel care îi întrevede potențialul și cel care îl va conduce spre împlinirea destinului său. Burnett era și editor al revistei „Story”, unde Salinger va publica primele sale povestiri, la începutul anilor 40, înainte de război. Curând, reviste americane importante publică povestirile lui Salinger. „O zi desăvârșită pentru peștii banană” (cuprinsă în volumul „Nouă povestiri”) va fi publicată de revista „The New Yorker”, iar „Collier’s” și „Saturday Evening Post” se întrec în a găzdui scrierile lui Salinger.

Cel de-al doilea război mondial a întrerupt însă ascensiunea literară a lui Salinger. Ca mulți alți tineri din acea perioadă, viața lui Sonny – cum îi spunea familia – a însemnat atunci doar violență, sânge, durere și luptă, pe viață și pe moarte. Salinger a fost combatant în bătălia din Ardeni, ultima contraofensivă germană înainte de capitulare, unul dintre episoadele de un dramatism cutremurător din cel de-al doilea război mondial, când trupele aliate au avut pierderi însemnate.

Deși greu de înțeles cum, probabil Salinger și-a găsit alinarea în scris, în această perioadă. Personajul Holden Caulfield se contura tot mai clar în mintea sa, iar Salinger încerca să scrie de câte ori putea la noua sa carte. Tot în această perioadă, l-a cunoscut și pe Hemingway, care era corespondent de război. Se spune că, după ce a citit câteva zeci de pagini scrise de Salinger, Hemingway ar fi exclamat: „Doamne, băiatul ăsta are al naibii de mult talent!”

Rănile războiului au fost însă profunde în cazul lui Salinger: a suferit o cădere nervoasă severă și a necesitat spitalizare. Tot mâna destinului, se pare, pentru că așa o cunoaște pe Sylvia Welter, de origine germană și fostă nazistă, cu care se și căsătorește. Căsnicia a durat doar nouă luni și ulterior Salinger se căsătorește cu Claire Douglas, fiica unui celebru critic de artă britanic. Relația a durat puțin mai mult de un deceniu, timp în care cuplul a avut doi copii – Margaret și Matthew Salinger (producător și actor pe care-l cunoaștem din filmul „Căpitanul America”).

În „De veghe în lanul de secară” Salinger spunea că „Trupul femeii e ca o vioară şi trebuie sa fii un mare artist ca s-o faci să vibreze cum se cuvine”. Din acest punct de vedere, scriitorul și-a exersat adesea talentul de artist. A mai urmat o căsătorie și nenumărate relații, încheiate adesea cu scandaluri. Amintim doar relația cu Joyce Maynard, ea în vârstă de 18 ani, Salinger ajuns la vârsta de 53.

În 1951, „De veghe în lanul de secară”, romanul-cult al literaturii americane – care se vinde și acum anual în 250.000 de exemplare pe tot globul – a fost publicat. Cartea a șocat, a fost adulată, iubită de adolescenții de toate națiile, interzisă chiar în unele state, până când, într-un final, talentul lui Salinger a învins: a fost inclusă în topul celor mai bune romane de limbă engleză, iar Holden Caulfield a devenit un personaj iconic al spiritului adolescentin.

La doi ani după publicarea acestui roman, Salinger se retrage la Cornish, New Hampshire. Se retrage însă și din viața publică, din cauza publicității nedorite. „Franny și Zooey” și „Dulgheri, înălțați grinda” sunt publicate la începutul anilor 60.

Însă, oricât și-ar fi dorit Salinger să trăiască retras, lucrul acesta nu i-a ieșit prea bine. După divorț, cea de-a doua soție, a spus public că, dacă ar mai fi continuat relația, aceasta „i-ar fi vătămat serios sănătatea și i-ar fi periclitat echilibrul psihic”. Ani mai târziu, Joyce Maynard și-a scris memoriile și l-a descris pe Salinger ca pe un bărbat dominator, obsedat să aibă controlul. Aceasta a vândut toate scrisorile primite vreodată de la scriitor, contra sumei de 156.500 de dolari. Un admirator de-al lui Salinger le-a cumpărat și le-a returnat ulterior scriitorului.

Margaret, fiica lui Salinger, a scris și ea o biografie, prezentându-l pe tatăl ei într-o lumină asemănătoare – deși era copilul pe care-l iubea cel mai mult. Traumele războiului, se pare, lăsaseră răni de nevindecat în sufletul scriitorului.

Nu știm care este adevărul, dar nici nu vom iscodi. Preferăm să-l ascultăm pe Salinger, care ne spune: „Ştii cântecul ăla Dacă cineva  prinde pe careva venind în lanul de secară? În orice caz, în mintea mea am văzut o mulțime de copii mititei jucând un joc în lanul întins de secară. Mii de copii – și nimeni în jur, adică nici un om mare, în afară de mine. Și eu stau la marginea unei prăpăstii amețitoare. Și știi ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, când aleargă și nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale și să-i prind. Asta aș face toată ziua. Aș sta de veghe în lanul de secară. Știu că-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta”. Și este și singurul lucru care i-a ieșit într-un mod genial.

Salinger a murit la vârsta de 91 de ani, de bătrânețe, în casa sa din New Hampshire, pe 27 ianuarie 2010. Romanul „De veghe în lanul de secară” nu a fost niciodată ecranizat, pentru că scriitorul s-a opus categoric. De altfel, Joyce Maynard spunea că rolul lui Holden Caulfield nu ar putea fi interpretat vreodată decât de o singură persoană – de Salinger însuși.

Vouă vă place Salinger? De veghe în lanul de secară este și romanul adolescenței voastre?