Când ne gândim la John Steinbeck, ne vin automat în minte „Fructele mâniei”, romanul care i-a adus Premiul Pulitzer, „La răsărit de Eden”, „Șoareci și oameni”, „Joia dulce”, „Iarna vrajbei noastre”. Din fragmente ale cărților sale, atmosferă, personaje reconstituim în minte lumea fictivă pe care ne-a dăruit-o autorul american: un amestec seducător și original de duritate și tandrețe, o parte frustă a unei realități pe care, poate, am fi acceptat-o cu greu dacă Steinbeck nu ne-ar fi învățat să descoperim nuanțele frumuseții într-un cotidian cenușiu, cele ale duioșiei din spatele violenței și vulnerabilitatea de dincolo de gesturile sălbatice. Pe 27 februarie se împlinesc 116 ani de la nașterea lui John Steinbeck. Să descoperim viața reală și spectaculoasă a lui John Steinbeck printre rândurile cărților sale.

Probabil nu puțini au fost aceia care au stat cu pachetul de șervețele lângă ei citind „Șoareci și oameni”, povestea unei prietenii atipice, între doi lucrători sezonieri – George Milton, un tânăr inteligent, care pornit în căutarea visului unei vieți mai bune și Lennie Small, uriașul cu minte de copil a cărui tandrețe putea ucide. Exceptând specificul poveștii, asemenea vieți și destine John Steinbeck a întâlnit adesea în peregrinările sale prin țară, după ce a părăsit Monterey-ul natal și a încercat să-și câștige existența având slujbe dintre cele mai variate.

Singurul fiu al unui contabil și al unei învățătoare din Monterey, California, Steinbeck nu provenea dintr-o familie săracă. Mama sa îi insuflase dragostea pentru cărți și, încă de la vârsta de 12 ani, Steinbeck știa clar ce voia să devină – scriitor. Însă, până să ajungă să trăiască din scris, a durat ceva. Au fost ani în care Steinbeck își petrecea verile lucrând în agricultură sau bătând țara în lung și-n lat, alături de muncitorii sezonieri. Experiența a fost rodnică din punct de vedere artistic. „Gigantul literaturii americane” și-a câștigat existența, de-a lungul a câtorva ani buni, ca lucrător la ferme, alături de muncitorii sezonieri, a fost culegător de fructe, muncitor în construcții, zugrav, ghid turistic și a dovedit uimitoare aptitudini mecanice – repara orice lucru stricat. Scriitorul încerca să-și finanțeze astfel cursurile la Universitatea din Stanford, pe care însă nu a terminat-o niciodată. Jackson J. Benson, biograf al lui John Steinbeck, observa că viziunea pe care acesta o avea asupra lumii nu era aceea a unui aventurier, care își căuta norocul rătăcind de colo-colo, ci viziunea unui reporter, cu un simț ascuțit al observației și capacitatea de a pătrunde în profunzimea lucrurilor.

Romanul „Fructele mâniei”, considerat cea mai bună carte a lui Steinbeck și distinsă cu Premiul Pulitzer este inspirat de călătoria unui grup de fermieri scăpătați din Oklahoma, „okies”, spre California, tărâm al făgăduinței unei vieți mai bune. Cu siguranță, Steinbeck a avut ocazia de a cunoaște îndeaproape mulți astfel de oameni. Scriitorul a rezonat cu destinele celor care se luptau pentru demnitate și un viitor mai bun, iar „Fructele mâniei” a devenit unul dintre cele mai puternice și impresionante romane ale secolului 20, oglindă a dramei multor americani în anii Marii crize economice din 1929. Într-o referire la acest roman, Steinbeck și-a exprimat clar intenția de a-i face de rușine pe „nenorociții lacomi responsabili de Marea Depresiune”. Efectul cărții în epocă a fost devastator. Pe de-o parte a stârnit admirația celor din clasa muncitoare, pe de altă parte, oprobriul celor din asociațiile de fermieri din California. Au fost inițiate dezbateri naționale pe tema cărții, care a fost interzisă, incendiată public, Steinbeck a fost acuzat de propagandă comunistă de tot eșichierul politicii americane, iar confruntările dintre cei care apărau romanul și cei care-l desființau au atins cote paroxistice. „Fructele mâniei” au devenit un fenomen național. Romanul a condus topul New York Times al celor mai vândute cărți, a primit Premiul Pulitzer și a fost motivul pentru care scriitorului i s-a acordat, în 1962, Premiul Nobel pentru Literatură.

Jackson J. Benson spune însă că Steinbeck nu a scris niciodată pentru faimă, „deși uneori s-a bucurat de ea. Nu a scris pentru bani, deși au fost vremuri când avea nevoie de ei. A scris pentru că îi plăcea să scrie, pentru că era dependent de scris”.

Steinbeck a cunoscut de-a lungul vieții episoade de sărăcie lucie, mai ales în anii Marii crize economice, când a trăit pe o barcă închiriată, hrănindu-se cu peștii și crabii pe care îi prindea singur și legume din grădinile vecinilor. A trăit din ajutor social și recunoștea că, împreună cu prima sa soție, mai fura uneori câte o bucată de șuncă de la piață. A trăit de pe-o zi pe alta alături de muncitorii sezonieri, dar a devenit și bun prieten cu președinții americani John F. Kennedy și Lyndon B. Johnson.

A lucrat o vreme ca jurnalist, iar în timpul celui de-al doilea război mondial a fost corespondent de război pentru New York Herald Tribune. În această calitate trebuia doar să scrie despre evenimentele de pe front, însă Steinbeck a pus mâna pe armă, a participat activ la lupte și s-a întors de pe front cu răni fizice și traume psihice. În tot acest timp, scriitorul colabora și cu Biroul pentru servicii strategice, precursorul CIA. „Once There Was a War” este o imagine dură și impresionantă a experiențelor sale din vremea războiului.

Însă cartea de suflet a lui Steinbeck, cea pe care o considera un summum al întregii sale creații este „La răsărit de Eden”, o rescriere a mitului biblic al lui Cain și Abel în decorul modern al Văii Salinas din California. „Cred că tot ce am scris până la acel moment a fost, dintr-un anumit punct de vedere, un antrenament pentru această carte” spunea scriitorul.

Aventura literară a lui Steinbeck s-a încheiat așa cum a și început, printr-o lungă călătorie prin Statele Unite, care a dat naștere ultimului volum scris de autorul american înainte de moartea sa: „Călătorii cu Charley”, publicat în 1962 (Steinbeck a murit în 1968, în urma unui infarct, după ce a fost fumător înrăit toată viața sa). Scriitorul american spunea că a simțit nevoia să observe cu ochii săi starea unei națiuni despre care scrisese toată viața lui. Însă, Thomas Steinbeck, fiul cel mare al scriitorului, spunea că motivul real pentru care tatăl său a întreprins această călătorie a fost că își simțea sfârșitul aproape și a vrut să-și vadă țara pentru ultima dată.

Vouă vă place cum scrie John Steinbeck? Ce roman al său v-a impresionat cel mai mult?