Considerată un geniu literar, „profetul distopiilor”, apreciată pentru uluitoarea abilitate de a conecta personajele sale cu cele mai profunde emoții ale cititorilor, autor deosebit de profilic (păstrând aceleași standarde înalte cu care ne-a obișnuit) scriitoarea canadiană Margaret Atwood este unul dintre numele de referință ale literaturii contemporane. Apreciată de cititori din aproape patruzeci de țări, câștigătoare a unui număr impresionant de premii, printre care Booker și National Book Critics, Margaret Atwood este o personalitate complexă, cu multiple fațete, toate șlefuite aproape de perfecțiune – întocmai ca un diamant de calitate. Să cercetăm câteva dintre acestea, la cea de-a 79-a aniversare a celui mai important scriitor canadian contemporan.

Numele lui Margaret Atwood este strâns legat – pentru cititorii din România – de romane precum „Povestea slujitoarei”, „Asasinul orb”, „Ochi-de-pisică” sau „Oryx și Crake”. Scriitoarea canadiană este însă și poetă, critic literar, autoare de cărți pentru copii, eseist, autor de caricaturi, activist de mediu și chiar inventator (al device-ului LongPen, cu ajutorul căruia scriitorii pot oferi autografe la distanță).

Margaret Atwood s-a născut la Ottawa, în Canada, pe 18 noiembrie 1939, al doilea dintre cei trei copii ai entomologului Carl Edmund Atwood și nutriționistei Margaret Dorothy. Cel de-al doilea război mondial de-abia începuse, dar Carl nu a luptat pe front. Ceea ce făcea era foarte important pentru economia din acea vreme: se ocupa de o pădure din nordul Quebec-ului, unde exista și un centru de cercetare a insectelor. Din primăvară până în toamnă, familia Atwood trăia în sălbăticie. „Când aveam șase luni, părinții mei m-au băgat într-un rucsac și așa mă purtau prin păduri, unde aveau ei treabă. Acest peisaj este locul meu natal” a declarat Atwood pentru „The Guardian”. Departe de lume și fără acces la facilitățile civilizației, copiii familiei Atwood s-au apropiat în mod natural de cărți, care au devenit centrul universului lor. Copiii făceau lecții câteva ore dimineața, cu mama lor, iar apoi fiecare se instruia pe cont propriu. Pasiunea pentru caricaturi, pe care a păstrat-o de-a lungul întregii vieți, datează din acea perioadă.

Margaret Atwood a început școala la vârsta de opt ani, în Toronto. Știa să scrie deja de câțiva ani, ținând cont de faptul că a compus primul poem la șase ani. Atwood a înțeles foarte clar, pe când era la liceu, la șaisprezece ani, ce profesie vrea să urmeze: „Am scris în minte o poezie, iar când am așternut-o pe hârtie, mi-am dat seama că singurul lucru pe care vreau să-l fac în viață e să scriu”. Dorința sa a rămas înscrisă în anuarul școlar din acea vreme: „Peggy vrea să scrie cel mai important roman din literatura canadiană”. Iată că micuța Peggy de atunci a reușit ce și-a propus! Însă într-o familie de oameni de știință decizia lui Margaret nu a fost tocmai bineprimită: „Eram pregătită să am o slujbă de zi, ca să mă întrețin, dar să și scriu în timpul acesta – ceea ce am și făcut un număr de ani” povestește Atwood.

A studiat apoi limba engleză la Universitatea din Toronto și nu a încetat să scrie. Primii ascultători ai poeziilor sale au fost clienții cafenelei „Bohemian Embassy” din Toronto. Scriitorul Douglas Fetherling își amintește că Margaret Atwood era o persoană foarte încrezătoare în puterile sale, însă loialitatea era trăsătura de caracter care surprindea, mai ales într-o lume a artiștilor: „Dacă te împrieteneai cu Peggy, erai prieten pe viață” spune acesta.

Atwood și-a completat apoi studiile la Harvard și tot atunci a început să publice poezie. Cele cincisprezece volume de versuri publicate de scriitoarea canadiană ne dovedesc faptul că a rămas fidelă primei sale iubiri. În scurt timp, a publicat și primele sale romane: „Femeia comestibilă”, „Femeia-oracol”, iar în 1985, „Povestea slujitoarei”. Cartea nominalizată la premiul Booker a avut câteva adaptări radiofonice și pentru scenele de teatru, a fost realizat un film, iar anul trecut Atwood a fost producător și a colaborat la scenariul serialului de televiziune inspirat de roman. Câștigătoare a două Globuri de Aur și al premiilor Emmy și Bafta pentru cel mai bun serial de televiziune, producția a fost un succes. Pe de altă parte, romanul a întărit statul de „scriitoare feministă” al lui Margaret Atwood. Scriitoarea și-a catalogat adesea cartea drept o „ficțiune speculativă”, adică un viitor posibil. Ideea romanului, numit inițial „Offred”, după numele eroinei principale, i-a venit după ce a petrecut o vreme în Berlinul de Vest separat pe atunci de partea estica a orasului prin celebrul zid, dărâmat în 1989. Atmosfera țărilor de dincolo de Cortina de Fier, pe care Atwood le-a vizitat, i-a inspirat și atmosfera romanului.

Următoarea carte, „Ochi-de-pisică”, i-a adus lui Atwood o nouă nominalizare la premiul Booker, pe care avea să-l câștige cu romanului „Asasinul orb”, publicat în 2000.

Nominalizat la premiul Booker, „Oryx și Crake” deschide trilogia care se continuă cu „Anul potopului” și „MaddAddam”, iar despre această carte Joyce Carol Oates spunea că este „mai ambițioasă și mai profetic întunecată decât „Povestea slujitoarei”.

Considerat unul dintre cele mai bune romane ale anului 2016, „Pui de cotoroanță. Furtuna de William Shakeaspeare reimaginată” este contribuția scriitoarei canadiene la Proiectul Hogarth Shakespeare și, după cum s-a spus, „cel mai inteligent roman neo-shakespearian” din serie. Iar combinarea marilor teme shakespeariene cu originalitatea și creativitatea lui Atwood fac o simbioză ce merită descoperită de fiecare cititor.

Cât despre viața particulară, Margaret Atwood s-a căsătorit în 1968 cu scriitorul american Jim Polk, de care a divorțat cinci ani mai târziu. L-a cunoscut la scurt timp pe scriitorul canadian Graeme Gibson, cu care are o fiică și alături de care se află și în prezent.

Povestea lui Margaret Atwood a început cu un vis – să scrie cel mai important roman din literatura canadiană -, a continuat apoi fără temeri, cu dezinvoltură, pentru că, așa cum spune ea însăși, „dacă aș fi așteptat perfecțiunea, n-aș fi scris niciun cuvânt”. Privindu-i acum viața, constatăm că Margaret Atwood a avut încă o dată dreptate: „Cuvânt, după cuvânt, după cuvânt înseamnă putere” – adică acea forță de a crea prin cuvânt lumi pe care noi, cititorii, le descoperim de fiecare dată cu atâta plăcere.

Vouă vă place cum scrie Margaret Atwood? Care este romanul vostru preferat?