Între scriitorii literaturii române, Mircea Eliade are un profil aparte. Iubit și admirat ca o vedetă de categorii dintre cele mai eterogene de cititori – de la tineri și foarte tineri, până la cei trecuți de prima și a doua tinerețe – respectat în mediile academice, scriitorul și istoricul religiilor a reușit prin opera sa impresionantă (inclusiv ca volum) să ofere fiecărui cititor câte ceva din esența sa. „Dacă am putea arde întotdeauna cu aceeaşi sinceritate şi aceeaşi plenitudine. Să simţi cum fiecare rând îţi smulge din viaţa ta, îţi soarbe sângele, îţi mistuie creierii. Să simţi cum scrisul îţi stoarce întreaga substanţă a vieţii tale. Numai aşa merită să scrii” scria Eliade. Iar acesta este poate unul dintre motivele pentru care atât de mulți oameni iubesc cărțile lui Eliade. Pasiunea cu care scrie ajunge intactă la cititor și-l izbește cu forța ideilor în lucrările științifice („Tratat de istoria religiilor”, „Istoria credințelor și ideilor religioase”) sau cu forța emoțiilor transmise prin romane. Deși, în cazul operei lui Eliade ideile din zona științifică circulă nestingherite și perfect integrate și în universul fictiv al romanelor (în „Noaptea de Sânziene”, spre exemplu).

Îl admirăm pe Mircea Eliade nu numai pentru ce aduce opera sa în patrimoniul cultural românesc și în cel al lumii (opera completă înseamnă peste 80 de volume științifice, romane, nuvele, eseuri filozofice traduse în 20 de limbi), ci și pentru modelul său de personalitate, uimitor, fascinant, pe care îl ghicim printre rândurile cărților sale, în volumele de memorii sau în jurnal. Traiectoria și destinul său ne provoacă și ne lasă într-o stare de perplexitate, contradicțiile ne surprind. Mircea Eliade pare o lume în sine, iar explorarea ei o aventură.

Cu exactitate, nu știm ziua sa de naștere. 28 februarie pe stil vechi, 13 martie pe stil nou – susțin unii exegeți ai operei lui Eliade. Scriitorul spunea însă că s-a născut pe 9 martie, ziua în care era sărbătorit în familia sa, profitându-se de sărbătoarea religioasă a celor 40 de mucenici din Sevastia. Preferăm această variantă, pentru că și noi facem parte din marea sa familie – a celor care iubesc cărțile lui. Ziua de 9 martie este și cea înscrisă pe mormântul scriitorului, din Chicago, dar și ziua în care Christinel, cea de-a doua sa soție, a plecat spre el, pentru o nouă „Nuntă în cer”. Iar Eliade nu credea în coincidențe, nu-i așa?

Printre rândurile cărților sale, ne place să-l descoperim pe Eliade adolescent, în „Romanul adolescentului miop”, scriere de tinerețe rămasă aproape șase decenii în manuscris și o lectură care ar trebui să fie obligatorie pentru orice tânăr. De inspirație autobiografică, pentru că romanul cuprinde și pagini de jurnal, „Romanul adolescentului miop” ne prezintă imaginea unui tânăr cu o pasiune devoratoare pentru cultură, care încearcă să se descopere pe sine și să-și depășească limitele, inclusiv cele biologice, firești. Ne amintim despre lupta sa cu nevoia de somn și cum își scurta timpul de dormit până când ajunsese să se odihnească doar trei, patru ore pe noapte, de serile când „devora” carte după carte, în ciuda dioptriilor și a interdicției medicului. „Cum aş fi putut să-mi menajez ochii într-un timp când aproape în fiecare săptămână descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine?”

Profesorul reputat de la Universitatea din Chicago ne povestește în acest roman și de corigențele la română, franceză și germană, de adolescentul cu spirit rebel, care însă avea să-i uimească pe toți: „Ei mă cred o haimana şi sunt siguri că nu voi ajunge nimic. Am să le pregătesc o surpriză!” Și, într-adevăr, s-a ținut de cuvânt!

Un episod fascinant din viața scriitorului este aventura sa indiană în care pornește după absolvirea Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, în 1928. Mărturie a acelor vremuri este romanul „Maitreyi”, publicat cinci ani mai târziu și devenit celebru în toată lumea. Unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste din literatura română, „Maitreyi” a sedus cititorii prin povestea imposibilă a dragostei dintre Allan și eroina bengaleză a cărții, dar și prin atmosfera exotică a narațiunii, care cuprinde notații atât de exacte despre cultura și civilizația indiană. Și tot „Maitreyi” alături de nuvela „Domnișoara Christina” aveau să-i aducă o acuzație de pornografie lui Mircea Eliade, care avea să fie îndepărtat de la catedra Facultății de Litere și Filozofie, unde lucra ca asistent onorific al profesorului Nae Ionescu. Emil Cioran, Arșavir Acterian și Constantin Noica au fost printre cei care au protestat în presa vremii împotriva acestei decizii.

Anii războiului îl află pe Eliade atașat cultural la Londra, iar apoi la Lisabona. Nu avea să se mai întoarcă niciodată în țară, iar majoritatea scrierilor sale le va publica în Franța sau Statele Unite. În 1969, sunt publicate și la Bucuresti romanele „Maitreyi”, „Nuntă în cer” și proza fantastică „La țigănci” și, aproape două decenii mai târziu, „Istoria ideilor și credințelor religioase” și „În curte la Dionis”.

Multe episoade din viața lui Eliade continuă și astăzi să fie înconjurate de mister, pentru că scriitorul nu a ținut niciodată să devoaleze public intențiile sale reale. Unul dintre acestea se referă și la dorința sa de a fi incinerat după moarte. Elogiu adus civilizației indiene, au considerat unii, însă apropiații istoricului religiilor îi contrazic: Eliade nu a acceptat niciodată ideea de a fi îngropat într-un pământ străin.

Vouă vă place cum scrie Mircea Eliade? Ce admirați cel mai mult la el?