Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,

Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,

Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie

Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,

Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate

De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.

Pe „lung-a timpului cărare” ne dorim să pășim și noi astăzi, cu 169 de ani înaintea momentului prezent, pe urmele lui Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii românești” (cum spune Constantin Noica în „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești”), „expresia integrală a națiunii române”, „românul absolut” și o „sumă lirică de voievozi” în gândirea lui Petre Țuțea.

Despre Eminescu s-a scris mult și s-a vorbit mult. Eminescologii și-au dedicat o viață întreagă studierii operei și biografiei poetului. Și cu toate acestea, avem impresia adesea că nu am înțeles încă destul. „Ne-am obișnuit să spunem că Eminescu este un geniu. Cu aceasta nu spunem nimic chibzuit și spunem în schimb două lucruri proaste: ca Eminescu este, în fond, dincolo de orice explicație; că noi, oamenii de rând, suntem în definitiv dincolo de orice răspundere” spune Constantin Noica.

Fără a avea pretenția de a-l „explica” pe Eminescu, considerăm că răspunderea de a ne aminti de el, astăzi, la împlinirea a 169 de ani de la nașterea sa, revine fiecăruia dintre noi. Să pornim așadar pe urmele sale, în Ipoteștiul natal, acolo unde, pe 15 ianuarie 1850, s-a născut Mihai Eminescu.

Fiind băiet păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lângă izvor,

Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam

S-aud cum apa sună-ncetişor:

Un freamăt lin trecea din ram în ram

Şi un miros venea adormitor.

Astfel ades eu nopţi întregi am mas,

Blând îngânat de-al valurilor glas

Exact cum evocă în poezia „Fiind băiet păduri cutreieram”, Eminescu, cel de-al șaptelea copil din unsprezece al lui Gheorghe Eminovici și al soției sale Raluca, și-a petrecut copilăria într-o libertate totală, hoinărind prin pădurile din împrejurimile casei natale din Ipotești și Botoșani, cu o carte în mână sau ațipind pe malul unui izvor.

Până în 1863, îl regăsim pe Eminescu la școala primară din Cernăuți, iar apoi la liceul german, frecventând cursurile cu întreruperi. Aceasta este perioada în care-l cunoaște pe Aron Pumnul, profesorul de limba română, singura materie la care Eminescu a excelat. Memoriei lui Aron Pumnul, profesorul de care-l lega o profundă prietenie, îi dedică Eminescu prima sa poezie publicată, „La mormântul lui Aron Pumnul”, semnată „M. Eminoviciu, privatist”.

Scriitorul și publicistul Iosif Vulcan îi schimbă însă numele în Eminescu, în momentul când poetul începea să-și publice versurile în revista „Familia”. „De-aș avea” este prima poezie apărută în publicația de la Pesta.

Anii 1866 – 1869 sunt o perioadă de studiu atipică pentru Eminescu, poetul pribegind pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti și luând contact nemijlocit cu realitățile românești. Influența lui Aron Pumnul încă exista. În această perioadă a fost sufleor și copist în trupa lui Iorgu Caragiali, iar apoi se angajează la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I.L. Caragiale – bunul său prieten și una dintre marile lui dezamăgiri.

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!” scria Caragiale despre Eminescu.

Relația dintre cei doi scriitori a fost complicată de-a lungul timpului. Personalități diferite, cu viziuni antagonice asupra vieții, între Caragiale și Eminescu se stârneau discuții aprinse serile, la câte un pahar de vin „vorbit” în vreuna din cârciumile din București. Se putea întâmpla ca zile întregi să nu-și mai vorbească, iar episodul Veronica Micle și scurta relație pe care Caragiale a avut-o cu aceasta avea să pună punct prieteniei dintre cei doi, până în anii bolii lui Eminescu. Exista însă între ei o recunoaștere a valorii celuilalt și poate nimeni nu a vorbit atât de tranșant despre Eminescu și modul în care a fost tratat – în viață și după ea – decât Caragiale.

Eminescu o cunoaște pe Veronica Micle în anii studiilor la Viena, între 1869 și 1872, an nefast pentru poet, marcat de tragedii în familie și de sărăcie cumplită. Tot acum apar și primele semne ale bolii (tulburare afectivă bipolară, după părerea unora).

Următorii doi ani, Eminescu este student extraordinar la Berlin. Societatea Junimea, prin intermediul lui Titu Maiorescu îi acordă o bursă, cu condiția să își ia doctoratul în filozofie. Îl aștepta un post de profesor la Universitatea din Iași. Două dintre surorile sale se îmbolnăvesc, iar fratele său Serban moare în această perioadă astfel încât Eminescu se întoarce în țară.

Îl regăsim apoi ca revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, prilej cu care îl cunoaște pe Creangă, cu care avea să rămână prieten până la sfârșitul vieții. Conflictele cu cei din jur îl fac pe poet să îi mărturisească lui Slavici, alt prieten apropiat, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”. Redacția ziarului „Timpul” este următorul loc în care îl aflăm pe Eminescu – o nouă etapă în viața sa, una foarte solicitantă, pentru că poetul pune multă pasiune și ultimul strop de energie în activitatea sa publicistică. Aceasta este una dintre cele mai creative perioade din viața lui Eminescu, acum îi sunt publicate „Scrisorile” și „Luceafărul”, pe care Mite Kremnitz (cumnata lui Maiorescu față de care poetul făcuse o pasiune) îl traduce în germană.

1883 este anul în care lui Eminescu îi apare singurul volum de „Poezii” publicat în timpul vieții, dar și anul în care psihoza maniaco-depresivă de care suferea izbucnește în forță. Propriu-zis, poetul a scris doar până la vârsta de 33 de ani. În ultimii ani de viață a scris puțin, nesemnificativ. Conform opiniilor medicale recente, Eminescu a fost tratat necorespunzător, pentru sifilis, boală de care nu suferea. Iar dacă i s-ar fi administrat tratamentul corect, psihoza maniaco-depresivă ar fi putut fi ținută sub control. „Sunt năruit” se pare că au fost ultimele cuvinte pe care Eminescu le-a spus, înainte de a muri.

Și indiferent care ar fi fost relația sa cu Caragiale, nu putem să nu ne gândim ce mare dreptate avea acesta din urmă, care, în „Timpul” din 15 iulie 1890, scria: „Ieri d-abia îl cunoșteau și-l aprețiau câțiva prieteni de aproape, și astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mânca, în lipsă aproape absolută de subsistență, amenințat de cea mai mare mizerie, și astăzi se mănâncă mulți bani — direct, cu opera lui, indirect, sub pretextul numelui lui; ieri, d-abia haine și hrană, astăzi, statuie și monumente de bronz, de marmură, de… hîrtie velină — mai știu eu de ce! Atât de desăvârșită necunoaștere și părăsire în viață, ș-apoi, într-o clipă, atâta zgomot, atâta solicitudine și închinăciune după moarte! Apoi nu-i aceasta o crudă ironie?”

A avut dreptate Caragiale în legătură cu Eminescu?