„Shakespeare a creat lumea în șapte zile./În prima zi a făcut cerul, munții și prăpăstiile sufletești/În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele/Și celelalte sentimente – Și le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar,/ lui Antoniu, Cleopatrei și Ofeliei,/ Lui Othelo și altora, /Să le stăpânească/ ei și urmașii lor,/ În vecii vecilor./În ziua a treia a strâns toți oamenii/Și i-a învățat gusturile:/Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,/ Gustul geloziei, al gloriei și așa mai departe,/ Până s-au terminat toate gusturile.”

Despre Shakespeare putem spune că a fost cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor, că opera sa este tradusă astăzi în aproape toate limbile Pământului (și în una fictivă – în klingoniană!), că a modelat limba engleză apropiind-o de forma sa modernă și că este unul dintre dramaturgii cei mai prezenți pe scenele teatrelor din întreaga lume. Sunt adevăruri și acestea, însă noi am preferat poezia „Shakespeare” de Marin Sorescu pentru a sugera ce a însemnat dramaturgul englez pentru cultura lumii și pentru fiecare dintre noi – „demiurgul” unei lumi imaginare complexe și complete, în care, atunci când pătrundem, ajungem – paradoxal – nu într-un loc străin, ci în chiar miezul ființei noastre.

Shakespeare s-a bucurat întotdeauna de succes, chiar și pe timpul vieții sale, însă celebritatea sa mondială și recunoașterea ca cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor s-a conturat începând cu secolul al 19-lea. Bernard Shaw făcea referire chiar la „idolatrizarea lui Shakespeare”. Nu luăm foarte în serios opinia dramaturgului irlandez, care recunoștea public că îl urăște pe Shakespeare (însă avea o problemă și cu Walter Scott și Homer): „Ar fi o ușurare pentru mine să-l dezgrop și să arunc cu pietre în el” spunea Bernard Shaw. Ca și când ar fi bănuit că și după moarte va stârni controverse, „Bardul din Avon” a lăsat înscris pe piatra sa funerară: „Binecuvântat acel ce aste pietre va cruța/ Și blestemat acel ce oasele îmi va muta”.

Dacă ar fi să ne gândim la viața lui Shakespeare ca la harta unui nou continent, aceasta ar cuprinde multe zone albe. Despre dramaturgul englez nu știm cu certitudine nici data nașterii, ci pe cea a botezului – 26 aprilie 1564. Iar cum copiii erau botezați în acea perioadă la trei zile după naștere, se presupune că scriitorul s-a născut pe 23 aprilie. Familia sa era înstărită – tatăl, John Shakespeare era producător de mănuși de piele, iar mama, Mary, fiica unui prosper latifundiar. William a fost al treilea dintre cei opt copii ai familiei și cel care a supraviețuit tuturor (deși a murit totuși tânăr, la 52 de ani, în aceeași zi în care s-a și născut – 23 aprilie). Starea materială a familiei i-a permis lui William să studieze, însă numai până la un punct. Nu se știe exact ce a produs ruina financiară a lui John Shakespeare, însă acesta a putut să susțină studiile fiului său, William, doar până la vârsta de 14 ani. Până atunci însă, „marele Will” avusese destule contacte cu lumea teatrului. Familiile înstărite găzduiau în acea vreme trupele de teatru sosite în oraș pentru reprezentații. Iar, cum tatăl lui Shakespeare avusese și o funcție administrativă importantă, (fusese un fel de primar al orașului  Stratford-upon-Avon), casa lor a fost deschisă întotdeauna trupelor de actori.

La optsprezece ani însă, Shakespeare ia o decizie neașteptată – aceea de a se căsători cu o femeie cu opt ani mai în vârstă decât el, Anne Hathaway, care, în plus, era și însărcinată. Anne provenea dintr-o familie înstărită, însă casătoria dintre ea și William Shakespeare, probabil nu a fost pe placul nimănui, pentru că zestrea nu a mai venit niciodată. Opinia lui Shakespeare despre căsnicia alături de Anne răzbate printre rândurile pieselor sale, „Cum vă place” și „Totul e bine când se termină cu bine”. „Decât în pat cu ea, mai bine plec în inima Toscanei” spune unul dintre personajele piesei „Totul e bine când se termină cu bine” și cam așa va face și dramaturgul. Numai că nu pleacă în Toscana, ci la Londra. Și de acolo, se va îngriji mereu de prosperitatea familiei sale.

Când avea puțin peste 20 de ani, Shakespeare avea deja trei copii – fiica cea mai mare, Susanna și gemenii Hamnet și Judith (Hamnet a murit la doar 11 ani, din cauze necunoscute și se presupune că piesa „Hamlet” a fost scrisă cu gândul la fiul său, dispărut atât de tânăr).

Perioada cuprinsă între 1585 și 1592 este denumită de biografi „anii pierduți” ai lui Shakespeare, pentru că nu există nicio referință despre viața dramaturgului din aceste vremuri. Îl regăsim însă începând cu 1592 la Londra (așadar, departe de familia sa), bucurându-se de o carieră de succes. Aici este nu numai scriitor, ci și actor și coproprietar al companiei de teatru „The Lord Chamberlain’s Men”, rebotezată după moartea reginei Elisabeta I „King’s Men”. „Henric al VI-lea”, „Visul unei nopți de vară”, „Romeo și Julieta”, „Neguțătorul din Veneția”, „Mult zgomot pentru nimic” sau „Henric al VIII-lea” sunt doar câteva dintre piesele dramaturgului jucate pe aceste scene.

Shakespeare a creat cele mai cunoscute piese ale sale între 1589 și 1613. Iar dacă primele sale piese au fost în general comedii sau piese istorice, marile tragedii shakespeariene au fost scrise după 1608 – „Hamlet”, „Othello”, „Regele Lear” sau „Macbeth” se numără printre acestea.

Piesele pe care le-a scris i-au adus lui Shakespeare și faimă și avere. Când acționarii din compania teatrală „Lord Chamberlain’s Men” au decis să construiască un teatru al lor, „Globe”, lui Shakespeare i-au revenit 12,5% din acțiuni. Starea financiară a scriitorului a devenit atunci mai mult decât mulțumitoare. Dramaturgul a cumpărat pentru familia sa una dintre cele mai mari case din Stratford, a investit în proprietăți la Londra și în terenuri și chiar s-a dovedit a fi un om de afaceri foarte abil.

În 1609, Shakespeare publică cele 154 de „Sonete”, la care începuse să scrie, după toate probabilitățile, încă din 1592, când, din cauza epidemiei de ciumă teatrele fuseseră închise. Sonetele, majoritatea dezvoltând tema dragostei, a sexului și a frumuseții feminine și masculine au suscitat discuții îndelungi despre identitatea misteriosului domn W.H, căruia îi sunt dedicate o parte dintre aceste poeme. În ultima perioadă a vieții, Shakespeare a lucrat împreună cu colaboratori, John Fletcher fiind unul dintre aceștia. Doar câțiva ani mai târziu, dramaturgul se retrage la Stratford.

William Shakespeare a murit pe 23 aprilie 1616, iar cauzele rămân până astăzi învăluite în mister. John Ward, vicar la biserica „Sfânta Treime”, nota în jurnalul său, la câteva decenii distanță, că Shakespeare a chefuit prea mult alături de doi prieteni, scriitori și ei și a murit în urma unui episod de febră foarte mare. Vicarul însă era cunoscut în epocă datorită apetenței pentru zvonuri și bârfe. Cert este că, exact cu o lună înainte de a muri, Shakespeare și-a făcut testamentul și și-a pus toate lucrurile în ordine, ca și când ar fi știut că sfârșitul îi este aproape.

Din această cauză, preferăm tot interpretarea atât de încărcată de emoție a lui Marin Sorescu despre sfârșitul lui Shakespeare: „În ziua a șaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut./Directorii de teatru și umpluseră pământul cu afișe,/ Și Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă/Ar merita să vadă și el un spectacol./Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit,/ S-a dus să moară puțin.”