Peste un milion de oameni trăiesc pe sub pământ, ca șobolanii, numai în Beijing. De altfel, ei, Oamenii-Șobolani, mișună prin toate catacombele metropolelor chinezești. Ei sunt mingongi, muncitori migranți, plecați din provinciile sărace ale Chinei în căutarea unei vieți îndurabile măcar pentru copiii lor (rămași în satele de baștină – un fenomen asemănător cu copiii lăsați în urmă de românii plecați la muncă în străinătate, dar la un nivel mult mai dur).

Chinezii le spuns shuzu. Literalmente, Oamenii-Șobolani. Ei nu sunt ceea ce noi am numi, cu cruzimea de care nu ne-am vindecat, aurolaci. Nu, ei sunt oameni care muncesc zi-lumină, dar nu-și permit un loc la suprafață. E prea scump. Ei sunt, la rigoare, o formă de sclavi.

Iar China, deși oficial comunistă, se află, iată, în plin capitalism sălbatic, de secolul XIX. Patrick Saint-Paul, fără să fie marxist, constată că acest fenomen nu e nimic altceva decât mai vechea (și deloc mai puțin cruda) exploatare a omului de către om.

Și ce treabă avem noi cu soarta acestor oameni?, vă veți întreba poate. Ne privește în imediat? Avem. Oho, și cum ne privește! China va fi, dacă nu este deja, cea mai puternică economie a lumii, dar stă pe un munte de probleme sociale, pe care lucrarea lui Patrick Saint-Paul le prezintă exemplar.

Practic, ni se pune în fața și în spatele privirii o oglindă care ne arată giganticele prăbușiri care tocmai se întâmplă în istoria omenirii, deși, ocupați cu selfie-urile, nici n-am băgat de seamă. Citiți această carte și nu veți mai putea spune că nu ați știut de la ce ni s-a tras!

Îngăduiți-mi o notă personală. În anul 2008, pe când nici nu aveam douăzeci și cinci de ani am petrecut o lună la Beijing, în China. Știu acel univers. Era în timpul Jocurilor Olimpice de Vară, eram un reporter care muncea douăsprezece ore pe zi și tot nu reușea să acopere, suficient, Jocurile. Beijingul singur este, să știți, cât România. Și am fost acolo.

Am fost acolo și n-am văzut cel mai mare subiect de presă scrisă din China: Oamenii-Șobolani. Le-am simțit prezența, era ca și cum pământul ar ascunde, în adâncul său, o taină îngrozitoare – dar nu i-am întâlnit. Căci, uite, pe cât se înălța omenirea în economie, pe atât de mare ne creștea prăpastia sub picioare!

Nu, nu i-am întâlnit pe Oamenii-Șobolani și nu i-am scris, deși am umblat îndelung prin Beijingul de după blocuri. Este cel mai mare regret al reporterului care am fost.

Patrick Saint-Paul, un jurnalist cu mult mai bun decât voi ajunge vreodată, reporter de război trecut prin Sierra Leone, Liberia, Coasta de Fildeș, Irak, Afganistan, Israel, Palestina, Berlinul de Est și de Vest, a petrecut ani de zile în China și a înțeles totul. Oamenii-Șobolani ne rezumă trecutul, ne explică prezentul și ne anunță urmarea.

Patrick Saint-Paul a scris o carte de un magnific umanism, a intrat în găurile de sub pământ ale acestor oameni, a mâncat cu ei, a dormit în paturile lor, și-a desfăcut inima în fața lor, iar ei și-au desfăcut inima în fața lui.

oamenii sobolani

Patrick Saint-Paul. sursa: france24.com

Încă o dată! Oamenii-Șobolani e o lucrare de o importanță capitală, fiindcă de evoluția Republicii Populare Chineze depinde, limpede, evoluția globului întreb.

Există libertăți îngrădite în China (o știu prea bine și eu, ca orice ziarist străin am avut securiști pe urme, la Beijing), există cenzură pe internet (am încercat și eu să caut 4 iunie sau Piața Tinanamen pe google, și bineînțeles că nu am găsit nimic, nu există istoria care nu e pe placul Partidului), poluarea este cumplită, iar corupția – endemică. Dar – cel mai important! – umerii pe care se bazează economia lumii sunt groaznic de obosiți.

Populația Chinei îmbătrânește într-un ritm amețitor, numărul pensionari crește fără a putea fi oprit, politica unicului copil își va arăta în curând tragicele limite. Responsabilitatea pentru acești bătrâni va cădea pe unicul copil, plasa de protecție socială fiind, mai ales în China rurală, atât de fragilă.

În clar: China e un uriaș care dansează pe sârmă, iar de sub pământ Oamenii-Șobolani spun tot ce mai era de spus despre natura umană în secolul XXI.

Suntem într-o cădere, chiar dacă nu o știm.

Suntem în cea mai mare cădere din timp.

Să luăm măcar aminte.