Un vechi proverb românesc spune că „cine nu are bătrâni să-și cumpere”, iar semnificația acestor cuvinte este mai mult decât evidentă. Bătrânețea era odinioară sinonimă cu experiența vastă de viață, temperanța, înțelepciunea. În lumea modernă tindem să ne oprim la aparența lucrurilor și există mai puțin timp sau disponibilitate să trecem spre esența lor. Așadar, este foarte posibil ca acest proverb să nu mai aibă rezonanța de altădată. Cu toate acestea, pe 1 octombrie sărbătorim Ziua internațională a persoanelor vârstnice și celebrăm contribuția adusă de acestea societății. Ne îndreptăm și noi atenția astăzi spre patriarhii literaturii, spre 5 personaje celebre și lecțiile de viață pe care le putem deprinde de la ele.

Regele Lear”, una dintre celebrele tragedii scrise de Shakespeare la începutul secolului al 17-lea, ne oferă, iată, de aproape cinci secole, un prilej de meditație asupra unor teme etern umane: fascinația puterii, iubirea, sacrificiul, loialitatea, ca să enumerăm doar câteva dintre acestea. Este înțelepciunea exclusiv apanajul vârstnicilor? Tragedia shakespeariană ne sugerează contrariul. Exact ca în viață, se poate întâmpla ca și la o vârstă înaintată să mai fie ceva de învățat, o lecție importantă de primit. Lear este un rege îmbătat de puterea pe care a deținut-o timp îndelungat, obișnuit să fie adulat de cei din jur. Când decide să-și împartă regatul între cele trei fiice ale sale, Goneril, Regan și Cordelia, Lear dorește să audă de la fiecare cât de mult este iubit. „Iubesc pe Măria-Ta atât cât se cuvine. Nici mai mult, nici mai puțin” este răspunsul Cordeliei, care este dezmoștenită de Lear, furios „ca un balaur” din cauza cuvintelor atât de lipsite de lingușire ale celei mai mici fiice ale sale. Cordelia însă va lăsa faptele să vorbească pentru sine, iar atunci când Lear este tratat fără respect de fiicele mai mari, va sări în ajutorul lui. Atotputernicul Lear primește o lecție pe măsura aroganței sale. Fără regat, fără putere, încoronat cu o coroană de paie și cu mințile rătăcite, Lear poate pune în balanță, în scurtele clipe de luciditate din finalul vieții, ipocrizia și onestitatea, iluzia puterii și puterea sacrificiului, loialitatea și perfidia. Aceste reflecții îl salvează pe regele Lear din perspectivă morală și dau un sens sacrificiului Cordeliei. Iată însă cum ajungem la un alt proverb foarte cunoscut: „Părinții mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinții”.

Don Quijote de la Mancha, eroul romanului cu același nume al lui Miguel de Cervantes, romanul reprezentativ al literaturii de limbă spaniolă și una dintre cele mai traduse cărți din lume, ne oferă o lecție foarte interesantă. Cititor împătimit al romanelor cavalerești, Alonso Quijano, hidalgo din La Mancha, hotărăște să devină el însuși cavaler rătăcitor, în slujba binelui. Își ia numele de Don Quijote și însoțit de Sancho Panza ridicat la rangul de scutier pornește în căutarea aventurilor și a faptelor de glorie pe care să le dedice domniței inimii sale, Dulcinea del Toboso. Cervantes găsește ca pretext pentru faptele ieșite din comun ale lui Don Quijote faptul că are mințile rătăcite din cauza lecturii atâtor romane cavalerești. Însă nebunia lui Don Quijote, acest patriarh al literaturii, a fost adesea interpretată într-un mod simbolic. Don Quijote vede noblețea ființelor umane dincolo de aparența izbitoare: într-un han plin cu prostituate, el le tratează ca pe domnițe virtuoase. Este idealist, justițiar, crede în moralitate și că este dator să lupte pentru o lume mai bună. Așadar, în pofida nebuniei sale, lecția pe care o primim de la Don Quijote este una a umanismului.

O irezistibilă figură de patriarh este cea a lui Alexis Zorba, mai cunoscut sub numele de Zorba Grecul, personaj creat de Nikos Kazantzakis și devenit extrem de popular în cele 100 de țări în care a fost tradusă cartea. Bineînțeles, adaptarea cinematografică distinsă cu trei premii Oscar și cu interpretarea memorabilă a lui Anthony Quinn a dus mai departe și faima și legenda lui Zorba Grecul. Lecția de viață oferită de personajul creat de Kazantzakis este pe cât de simplă, pe atât de greu de deprins. Zorba Grecul este „un suflet mare în stare brută”, are o inimă vie, iubește viața, clocotește de pasiune, chiar dacă nu mai e la prima tinerețe, simte intens emoțiile și, când cuvintele nu-i sunt de ajuns pentru a le exprima, dansează. Iubește femeile, vinul, conversația plină de miez și are o sete de viață imposibil de ostoit. Bucuria sa de a trăi este contagioasă, iar tânărul intelectual care până la întâlnirea cu Zorba experimentase viața mai mult prin prisma lecturilor descoperă că fericirea este conținută în bucuriile simple ale vieții.

O figură tipică de patriarh este cea a lui Jose Arcadio Buendia, unul dintre personajele romanului „Un veac de singurătate”, care i-a adus autorului, Gabriel Garcia Marquez, Premiul Nobel pentru literatură. Capul unei familii a cărei saga este urmărită pe parcursul a șase generații și a „unui veac de singurătate”, Jose Arcadio Buendia este cel care întemeiază satul Macondo. Personaj cu forță și energie impresionante, Jose Arcadio Buendia este un explorator, fascinat de misterele lumii, un exemplu de lider, dar care, în același timp, devine un simbol al inocenței lumii noi în care ajunge. Autorul pare a rescrie prin istoria lui Jose Arcadio Buendia povestea biblică a creării lumii, fascinația eternă pentru cunoaștere, cea care până la urmă îl va îndepărta pe întemeietorul clanului Buendia de familia sa. Jose Arcadio este un simbol al unei lumi inocente, guvernate de o gândire magică. Fascinat însă de cunoaștere, de descoperirile științifice moderne și căutând să descifreze tainele universului, Jose Arcadio Buendia rămâne captiv într-o lume a ideilor, iar sentimentul de singurătate va fi singura moștenire transmisă generațiilor următoare.

Vouă ce astfel de figuri patriarhale din literatură v-au rămas în minte? Dintre cele prezentate, ce personaj este preferatul vostru?