Mulți cititori ai Tetralogiei napolitane mărturisesc că sentimentul pe care-l au atunci când parcurg romanele din această serie este de „carte care se citește singură”. Povestea lui Lenu și a Linei, acoperind aproape șase decenii de întâmplări personale împletite cu istoria violentă a orașului Napoli, ne absoarbe și ne poartă cu ea, ca un val uriaș, fără a ști cum am ajuns să parcurgem cele peste o mie de pagini ale celor patru volume ale Tetralogiei napolitane.

Darul (sau poate harul) excepțional de naratoare al Elenei Ferrante, construcția fără fisură a volumelor din această serie și forța personajelor se întrepătrund, într-o perfectă dozare, pentru a țese imaginea unei lumi căreia ne abandonăm fără să ne dăm seama cum. Lenu și Lina devin călăuzele pe urmele cărora pășim în universul napolitan, un loc din care nu există scăpare, indiferent cât de departe ai ajunge. Și totodată ne spun povestea relației lor, de prietene și rivale, înfruntându-se de multe ori sau sprijinindu-se una pe cealaltă, căutând cu orice preț autonomia (ca Lenu) sau acaparând și manipulând acțiuni și sentimente (ca Lila). Cele două eroine ale Elenei Ferrante constituie o pereche atât de puternică încât rămân în mintea cititorului mult după ce a parcurs romanele și probabil se vor alătura altor cupluri celebre și durabile ale literaturii universale.

Povestea fetiței pierdute”, volumul care încheie Tetralogia napolitană și totodată povestea Elenei Greco și a Lilei Cerullo, acoperă cea mai mare întindere de ani din viețile protagonistelor. Purtat de istorisirea lui Lenu, cititorul este martorul evenimentelor din viața acesteia, începând de la efortul de a găsi un echilibru între responsabilitatea față de fetele ei și pasiunea pentru Nino, până la dorința de a se afirma pe plan literar, de a-și exprima autenticitatea, vocea proprie, în viața intimă și în carieră. Însă, deși Elena Greco este naratoarea, Lila, femeia fascinantă, admirată, care controlează viețile celor din jur fără remușcări, perfidă (cum o numește Lenu) este cea care imprimă centrul de greutate în relația dintre ele.

De altfel, complicata și fluctuanta legătură dintre cele două femei susține firul narativ principal și în „Povestea fetiței pierdute”. Cele mai bune prietene și confidente odată, rivale în dragostea pentru același bărbat, susținându-se reciproc în eforturile de a-și depăși condiția și blestemul lumii din care fac parte, Lenu și Lila au nevoie una de cealaltă în măsura în care își produc și mari suferințe sau frustrări reciproc. Lila este cea care decide să-l urmărească pe Nino, bărbatul alături de care Lenu trăiește o mare pasiune și să-i dezvăluie prietenei sale detalii neștiute din viața acestuia, ascunse cu grijă.

Confesiunea Lilei despre adevăratele sentimente ale lui Nino față de ea ne face să ne întrebăm cât este cruzime și cât dorință de a-și feri prietena de o decepție. Cele două femei rămân însărcinate în același timp, sunt confidente în acest nou travaliu al maternității, dar și competitoare în ceea ce le privește pe fiicele lor nou-născute. Comportamentul Lilei fluctuează între ajutorul pe care i-l dă lui Lenu în îngrijirea fiicelor sale și acuzațiile dure că le neglijează pe acestea. „Aceasta era în realitate Lila la care țineam. Știa să se ivească pe neașteptate, dinlăuntrul răutății ei, luându-mă prin surprindere. Orice jignire a pălit brusc. E perfidă, mereu a fost, dar are și multe calități, trebuie să o suport” gândește Lenu.

Până într-un punct al narațiunii am fi poate tentați să credem că Lena și Lila reușesc să se situeze deasupra moștenirii nefericite a cartierului în care s-au născut. Dar este oare aceasta o realitate? „Aveam impresia, în momentele de nemulțumire maximă, că distrugerile din Napoli puseseră stăpânire și pe corpul meu, că pierdusem orice talent de a fi simpatică și fermecătoare” povestește Elena, care, în momentele de tensiune maximă, descoperă cât din firea impulsivă, agresivă și instinctuală nu doar a mamei sale, ci a tot ce reprezintă ea a rămas viu în subconștientul său.

Nunziatina, Tina, este numele ales de Lila pentru fiica sa, iar în momentul când Elena constată amuzată că poartă numele păpușii ei aruncate în pivnița lui don Achille, Lila spune că nu a făcut lucrul acesta intenționat. Tindem să nu o credem, pentru că, în construcția romanului, episodul păpușilor azvârlite de Lila în pivniță, legătura lor cu fiica sa și modul cum aceste vestigii ale copilăriei se întorc peste decenii la una dintre posesoarele lor au o semnificație aparte.

Personajul Lila ne impresionează prin vitalitatea extraordinară, prin forța și agresivitatea sa care par de neclintit în fața oricăror încercări. Lila își extrage puterea chiar din locurile în care a trăit o viață și poate că tocmai acestea o pot frânge cu adevărat. „…Răul apucă drumuri neprevăzute. Pui deasupra bisericile, mănăstirile, cărțile – par atât de importante cărțile, a spus cu sarcasm, tu le-ai dedicat toată viața ta – și răul găurește podeaua și se ivește unde nu te aștepți” îi explică Lila Elenei.

Un „rău” de acest tip a reușit să o transforme pe Lila în bătrâna arțăgoasă, neliniștită, care, la un moment dat, are capacitatea de a-i surprinde și contraria din nou pe toți cei din jur. Ultimul său gest față de Lenu închide rotund romanul, iar mesajul transmis ne-o aduce în minte pe Lila, cea dintotdeauna, crudă și fermecătoare în același timp.

Voi ați citit „Povestea fetiței pierdute”? V-a plăcut?