2018 ne-a răsfățat cu multe apariții editoriale datorate scriitorilor români. Este anul în care cititorii au stat la rând să cumpere volumul „Orice om îi este teamă” de Radu Paraschivescu sau „Două mături stau de vorbă” de același autor. Camelia Cavadia, cea care a semnat „Vina” și „Măștile fricii” ne-a oferit un nou roman, „Purgatoriul îngerilor”, o incursiune cutremurătoare în lumea copiilor dispăruți. „Așteptând o altă omenire” de Gabriel Liiceanu și  „Putere și sânge. O aventură indiană” de Aurora Liiceanu s-au numărat printre cărțile semnate de scriitori români și lansate în 2018. Retrospectiva literară a anului 2018 nu se pretinde a fi una exhaustivă. Despre unele dintre romanele semnate de autori români am vorbit în momentul lansării lor. Despre altele, apărute pe final de an, de-abia așteptăm să stăm de vorbă cu voi. Astăzi ne oprim doar asupra a trei volume, unele dintre cele mai frumoase cărți ale anului 2018.

Una dintre surprizele editoriale plăcute ale anului 2018 a fost și lansarea thrillerului „Cină cu ficat și inimă” de Mihaela Apetrei, un roman remarcabil, puternic și așteptat, probabil, de cititorii care își doreau o carte aparținând acestui gen scrisă de un autor român. „Cină cu ficat și inimă” este un roman care se citește cu mare plăcere (și nu doar de cei care sunt fani ai genului) pentru intriga sa surprinzătoare și elaborată, dar și pentru personajele cu o construcție solidă – pe unele le vom îndrăgi, pe altele le vom detesta uneori, dar în niciun caz nu ne vor lăsa indiferenți. Un personaj care ne va trece prin toată această gamă a sentimentelor este Murki, un gurmand supraponderal, care are o „rețetă” stranie de a cotracara golul emoțional pe care-l resimte: invită necunoscuți la masă, via Facebook pentru a-i servi cu deliciile sale culinare. Murki este un personaj cu o istorie complicată, rafinat, inteligent și periculos. Deși sunt mulți doritori să guste din sofisticatele sale preparate, aceștia vor realiza, prea târziu, că masa oferită nu a fost gratuită, ci au plătit un preț mult prea mare pentru ea – chiar viața lor. Cu o combinație de plante știută doar de el, Murki le provoacă invitaților atrofierea organelor interne, însă niciodată același. Fiecărui organ îi este asociată o emoție aparte. Doina și Marc sunt polițiștii care trebuie să pună una lângă alta piesele complicatului puzzle care formează tabloul unei serii de crime. Romanul ne va încânta și prin bogatele sale referințe culturale.

Avem convingerea că mulți cititori nu au ratat, în 2018, volumul „Un om care scrie. Jurnal 2011-2017” de Mircea Cărtărescu. Cel de-al patrulea volum de jurnal publicat și care acoperă anii recenți ne introduce într-o zonă intimă a „celui care scrie”, a „căutătorului adevărului” Cărtărescu. „Jurnalul meu este pielea mea de rezervă. E un înveliș magic, scriptural. Din când în când pielea adevărată mă apasă ca un costum greoi de scafandru. Atunci mi-o scot și îmbrac acest tatuaj de cuvinte. În el respir liber, în el pot atinge, în fine, cerul cu palma” spune autorul despre acest volum. Vom descoperi citindu-l atât repere ale impresionantei cariere literare internaționale a scriitorului, cât și detalii despre modul în care au fost concepute anumite romane („Solenoid”). Îl vom descoperi pe Mircea Cărtărescu și dintr-o altă perspectivă, ca un simplu „om care trăiește pe pământ”, cu entuziasm și angoase, pasiuni mai mult sau mai puțin cunoscute, încercând bucuria de a fi devenit bunic, un martor de multe ori exasperat al evenimentelor din viața politică și un cititor exigent. „Lecturile sunt pentru gândire ceea ce lemnele sunt pentru foc” spune Cărtărescu. Este interesant să descoperim lecturile cu care Cărtărescu „și-a alimentat gândirea” în ultimii șapte ani, ce cărți a iubit, ce a recitit. Dintr-o varietate impresionantă de teme se conturează portretul complex al unui „personaj”. Iar cei care nu au avut ocazia să citească până acum niciun volum din jurnalele lui Cărtărescu vor recunoaște în „Un om care scrie” stilul pentru care îl apreciază pe acest scriitor.

Un roman care ne invită la meditație asupra timpului trecut, a destinului unui om așa cum poate fi reconstituit din amintiri, impresii mai mult sau mai puțin subiective, un roman despre trecerea „vânturatică” prin timp este „Spulberatic” semnat de Anca Vieru. Tiberiu Vreme este personajul în jurul căruia este concentrează povestea acestui roman, un erou construit dintr-o stranie combinație de absență și prezență. Printr-o asociație inedită de idei, Anda Cărare evocă în prima parte a cărții amintirile legate de dragostea ei de demult, Tiberiu Vreme. Prins într-o căsătorie care nu-i stârnește entuziasmul, tatăl unui băiat, Tiberiu Vreme trăiește și se hrănește cu iubiri pasagere și gândul plecării din țară (ceea ce va și face înainte de Revoluție). Jurnalul său, prezentat în cea de-a doua parte a cărții, reconstituie istoria unor vremuri și viața unui om care a lăsat în existențele celor din jur doar fragmente ciobite ale unor amintiri. Spulberatică, ușuratică este doar trecerea timpului sau doar noi înșine imprimăm caracterul acesta existenței pe care o ducem? Memoria, dorința celorlalți de a nu uita sau pura întâmplare (descoperirea jurnalului lui Tiberiu Vreme de două eleve) pot scoate o existență de sub semnul derizoriului și reconstitui o existență – așa cum a fost.

Vouă care dintre cărțile scrise de autori români și publicate în 2018 v-au plăcut cel mai mult?