Ultima lună a verii este o perioadă care ne aduce și un strop de nostalgie. Planuri pentru o vacanță mai lungă ne vom face abia peste un an, încep curând lungile zile ploioase ale toamnei și mulți dintre noi vor intra în rutina de care abia ce se despărțiseră. Sperăm să îndulcim această nostalgie cu 3 cărți de citit la sfârșit de vară. Romanele lunii august vă propun trei autori de excepție și povești pe care nu le veți uita prea ușor.

O autoare descrisă de Philip Roth drept „cea mai talentată scriitoare contemporană de limba engleză” este Edna O’Brien, iar acest sfârșit de vară este o perioadă bună pentru a descoperi romanul „Fetele de la țară”. Apărută în 1960, cartea autoarei irlandeze a stârnit un val de revoltă în momentul apariției sale. Urmărind viețile a două femei, din momentul când se aflau pe băncile școlii de la mănăstirea de maici și până la maturitate, O’Brien pune în discuție multe subiecte considerate tabu la acea vreme – sexualitatea și normele sociale sunt doar două dintre acestea. Cărțile care compun această trilogie au fost cenzurate, interzise, arse, iar biserica a acuzat perspectiva promovată de scriitoarea irlandeză. Până la urmă, Edna O’Brien a fost nevoită să părăsească Irlanda. Kate, o tânără sensibilă și romantică și prietena ei cea mai bună și mult mai pragmatică, Baba, sunt „Fetele de la țară”. După ce sunt date afară de la școala mănăstirii de maici, cele două fete pleacă la Dublin, oraș pe care-l asociază cu fericirea. Iar în viziunea lor, fericirea are preponderent chipul iubirii – romantice pentru Kate, mult mai aventuroasă pentru Baba. Între așteptări și realitate există însă o mare diferență, iar viața le va conduce mereu pe cărări neașteptate. Punerea sub semnul întrebării a valorilor societății tradiționale irlandeze este un alt motiv pentru care povestea „Fetelor de la țară” a stârnit controverse atât de intense.

Un roman pe care-l vom aprecia pentru stilul poetic și tema interesantă pe care ne-o propune spre meditație este „Distanța dintre noi” scris de câștigătoarea premiului Pulitzer Jhumpa Lahiri. Cu un parfum exotic, „Distanța dintre noi” ne poartă pe străduțele din suburbiile Calcuttei, în cartierul Tollygunge, locul copilăriei a doi frați, Subhash și Udayan. Autoarea urmărește destinele acestora pe o perioadă de mai bine de o jumătatea de veac. De nedespărțit în copilărie, cu profunde afinități, Subhash și fratele său mai mic Udayan evoluează însă diferit. Revolta țăranilor din Darjeeling, sângeros înăbușită de autorități este evenimentul care pune capăt copilăriei fericite a celor doi băieți, dar este și întâmplarea care le va marca destinele. Udayan, un fervent militant pentru dreptatea socială, este dispus să sacrifice liniștea familiei sale și chiar viața pentru crezul său, în timp ce Subhash pleacă să studieze în Statele Unite. Jhumpa Lahiri ne propune spre meditație tema distanței care poate apărea între oameni – pur fizică sau sufletească, generată de tragedii din trecut, regrete, crezuri diferite, conflict de mentalități sau civilizații. Cu multă precizie și o rafinată capacitate de pătrundere psihologică, Jhumpa Lahiri prezintă povestea celor doi frați din trei perspective: a lui Subhash, a soției lui Udayan, Gauri și a fiicei acesteia, Bela. Romanul lui Jhumpa Lahiri este o lectură care are forța de a absorbi cititorul în universul poveștii. Cu un fir narativ bine susținut, „Distanța dintre noi” evocă atmosfera pitorească a suburbiilor Calcuttei, dar și modul brutal în care evenimentele istorice pot devia destine sau chiar curma cursul lor. Acesta este însă doar cadrul narațiunii, pentru că autoarea de origine indiană își conduce cititorii spre realități mai sensibile: acele infinite bariere sufletești create chiar de noi, din rănile trecutului și care ne împiedică nu numai să stabilim conexiuni emoționale cu alți oameni, dar chiar și să fim fericiți.

Un roman scris dintr-o perspectivă originală, cu substrat de satiră politică, dar plonjând și spre zona realismului magic este „Mama mea, Moscova” scris de Hamid Ismailov, autor interzis în țara sa natală, Uzbekistan. Cartea reprezintă memoriile lui Kirill, poreclit Mbobo, un băiat al cărui tată fusese un atlet african, iar mama sa, născută în Siberia, fusese numită Moscova, un elogiu adus capitalei Rusiei. Ineditul romanului constă în faptul că Mbobo, în momentul când rememorează întâmplări din viața sa legate de somptuoasele subterane ale metroului moscovit, a ajuns deja la „vârsta veșniciei”. „Mama mea a murit când eu aveam opt ani, iar eu am murit patru ani mai târziu” explică Mbobo. Stațiile de metrou din Moscova pe care le străbătuse atât de mult în cei 12 ani de viață devin locul în care sufletul băiatului încă există. În timp ce trupul său putrezește, conștiința lui Mbobo este mai vie ca oricând. Viața Moscovei este surprinsă de ineditul narator din subteranele ei, o metaforă cu implicații sociale, cu trimiteri directe la problema rasismului. Poreclit „micul Pușkin”, Mbobo a fost întotdeauna un pasionat de lectură, iar trimiterile către marii clasici ai literaturii ruse sunt frecvente. În veșnicie, Mbobo a căpătat o libertate și o maturitate a gândirii pe care nu le putea avea în timpul scurtei sale vieți. De asemenea, stilul în care povestește, cu adresări directe, detașat și oarecum sarcastic, se așază în opoziție cu imaginile apăsătoare ale „pântecelui fertil al Moscovei”, stațiile de metrou în care își dusese bună parte a existenței sale marginale. Romanul lui Hamid Ismailov este unul foarte complex, cu multe substraturi de interpretare, dintre care cele mai evidente sunt cele referitoare la istoria ultimilor ani ai URSS-ului, dar și relația dintre individ și un astfel de tip de societate.

Voi ce romane v-ați propus să citiți în acest la sfârșit de vară?